Cultul Soarelui a fost foarte raspândit, pe toata suprafata pamântului si la diverse culturi.
     Prima atestare arheologica a venerarii Soarelui provine din Egipt, unde în sec. XIV î.H. Când faraonul Ikhnaton sau Akhenaton a reformat religia egipteana, el a reluat cultul zeitatii antice Re-Horakhte, sub numele de Aton, o denumire veche data discului Soarelui. A fost prima forma de monoteism cunoscuta în istorie, care însa a durat putin, deoarece preotii vechilor temple au instigat populatia împotriva faraonului Akhenaton, care a fost asasinat, iar templele lui Aton au fost distruse.
    Toate populatiile care au venerat Soarele au avut unele caracteristici comune:

• civilizatie urbana bine dezvoltata;
• credinta în natura sacra a regelui;
• Soarele era conducatorul atât al lumilor superioare cât si a celor inferioare, pe care le vizita zilnic în cursul deplasarii pe bolta cereasca, fiind simbolizat de ochiul care le vede pe toate. El era garantul justitiei si sursa întelepciunii.

Marturii care dovedesc existenta cultului Soarelui la geto-daci:

• "Soarele de andezit" de la Sarmisegetuza, cu un diametru de 7,1 m, lucrat din placi  de andezit si având în centru un disc de 1,5 m diametru. Sageata încrustata este orientata catre nord. Acest loc a fost altarul pe  care se aduceau ofrandele si se realizau sacrificii;
• lipsa acoperisului la templele dacice, pentru a nu ascunde Soarele;
• aranjamentul stâlpilor si lespezilor din sanctuarul rotund de la Sarmisegetuza dovedeste cunoasterea calendarului de 365 de zile si a miscarii Soarelui pe parcursul anului;
• utilizarea focului sacru si practicarea incineratiei, ca omagii aduse Soarelui.

    Cultul soarelui este strâns legat de sanctuarele circulare ca cel de la Sarmisegetuza, sau cel din Anglia de la Stonehenge. Notiunea de cerc sacru s-a extins apoi în toate practicile magice, ca o forma de protectie a spatiului în care se desfasoara un ritual.
    Denumirea probabila data de daci Soarelui era "Dzio". De la acest nume provin cuvintele actuale "ziua" si "zeu", care are înca o forma apropiata în italiana: "dio".
    Vechiul cult persan al zeului luminii, Mithra, s-a raspândit rapid în imperiul roman, începând din secolul II si pâna în secolul V.  Cultul lui  Sol Invictus ("Soarele neînvins") a atins apogeul în imperiul roman în timpul domniei împaratului Aurelian, care i-a dedicat un templu în anul 274, deci la trei ani dupa ce a retras trupele romane din Dacia.
    Ritualurile initiatice ale zeului Mithra se caracterizau prin:

1. ritualul avea loc în sanctuare subterane de dimensiuni reduse, în care puteau intra cel mult 100 de persoane;
2. grotele respective aveau întotdeauna un izvor sau o fântâna;
3. accesul în grota se facea adesea printr-un sistem de tunele subterane;
4. numai barbatii erau admisi în aceste sanctuare;
5. initiatii treceau prin sapte grade, dar nu exista nici o ierarhie organizatorica.

    Pornind de la marturia referitoare locuinta special amenajata sub pamânt, în care Zalmoxis a stat trei ani, putem banui ca ritualurile initiatice ale dacilor erau asemanatoare cu cele ale lui Mithra.
   Crestinismul a preluat aproape în totalitate dogmele si ritualurile Mithraismului: sarbatoarea duminicii, Craciunul,  botezul si împartasania. Acoperamântul capului preotilor ortodocsi se numeste si astazi Mitra si este preluat tot de la preotii persani ai lui Mithra. Chiar si coroana era considerata un simbol al zeului Soare, de care era demn numai cel mai viteaz luptator. În acest sens, Tertulian, un teolog crestin care a trait în sec. II în Africa de nord descrie testul curajului, la care era supus candidatul la initiere: cu o arma în mâna, trebuia sa-si faca drum pâna la o cununa, iar când reusea, un oficiant se oferea sa-l încoroneze. Candidatul trebuia sa refuze, spunând ca Mithra însusi este cununa sa si tot restul vietii sale nu va mai purta o cununa. 
   Nasterea zeului persan Mithra, "Soarele Dreptatii", era sarbatorita pe 25 decembrie, actuala sarbatoare a Craciunului. 
     În grotele Mithraice era întotdeauna sculptat în stânca un basorelief reprezentându-l pe zeu sacrificând un taur. Reprezentarile mesei sacre erau frecvente, asa cum apare si în basorelieful de la Konjic, Bosnia - Hertegovina, care arata un banchet la care initiatii poarta masti. 

ZEITA MAMA

    Ca si alte populatii, geto-dacii au mostenit, din vremurile îndepartate ale societatii matriarhale, cultul fecunditatii si al zeitei-mama. Ea este prezenta în multe statuete apartinând culturii Cucuteni. Cultul zeitei-mama continua sa existe si în zilele noastre, sub forma adorarii fecioarei Maria. Referitor la transmiterea acestui arhetip, sub diferite nume pe parcursul timpului, putem constata cum la Efes, unde a fost construit templul zeitei Artemis, una din cele sapte minuni ale lumii, cultul acesteia a fost înlocuit cu cel al fecioarei Maria, care conform traditiei, a trait acolo în ultima perioada a vietii. Pe locul unde se spune ca a locuit exista acum o biserica.
    Herodot si Strabon mentioneaza existenta la daci a zeitei Bendis, zeita Lunii, a farmecelor si vrajilor, corespunzatoarea Artemisei grecilor. Imaginea ei apare în mai multe reprezentari plastice descoperite pâna în prezent.
    Cultul zeitei Bendis, care îsi avea templul sau în Pireu (cf. Strabon) fusese introdus oficial la Atena în 429 î.H., unde la sarbatoarea ei se jertfea o scroafa, animalul sau preferat.
    Bendis este "cea mai raspândita personificare traca a Mamei Zeilor"(A.Fol si I.Morozov).
    Prezenta unei zeitati dace în panteonul grecesc dovedeste nivelul spiritual ridicat la care ajunsese civilizatia geto-daca, cu mult înaintea lui Burebista, si influenta pe care o exercita asupra civilizatiei elene.
    Puterea si respectul de care se bucura zeita mama a facut ca ea sa fie venerata în practicile magice cum este si Calusul. Astfel, calusarii se travesteau în femei, pentru a nu fi recunoscuti de Rusalii (Iele), care puteau sa-i îmbolnaveasca. Pentru a se proteja, ei venerau fie trei zâne, fie pe Irodeasa (substitutul zeitei mama). Ei nu începeau dansul ritual fara sa pomeneasca numele Irodesei, iar daca erau ospatati, prima îmbucatura din mâncare trebuia sa fie aruncata sub masa pentru Irodeasa. (Marcel Olinescu, Mitologie Româneasca)