Continuare

Este aproape unanimă aprecierea istoricilor români, după care, din cauza vici­situdinilor vremurilor, a numeroaselor războaie purtate de armatele marilor imperii şi regate vecine, din toate timpurile, pe pământ românesc, a jafurilor şi distrugerilor dc importante bunuri materiale şi culturale, în focul mistuitor al acestora s-au aflat şi multe cronici vechi, manuscrise, documente ale Cancelariilor Ţărilor Române, precum şi altele de acest gen.

       Dar, cu toate aceste pierderi uriaşe de valori culturale, istoricii români sunt conştienţi că multe fonduri de arhivă, importante documente, lucrări antice de istorie  şi geografie a pământurilor Daciei antice au fost furate, pur şi simplu, de cotropitorii străini, interesaţi în a ne frustra de cunoaşterea mai aprofundată, mai do­cumentată a istoriei multimilenare a poporului daco-românesc.

       Dovada incontestabilă a acestui adevăr sunt descoperirile realizate în ultimele patru decenii ale secolului al XX-lea în arhive şi biblioteci din ţară şi de peste hotare, de importante lucrări de istorie, îndeosebi în marilc centre culturale europene sau în capitalele unor foste mari imperii şi regate vecine.

       Este, credem, suficient să amintim, în această privinţă doar câteva exemple mai ilu­strative, ca:

·      descopenirea de către istoricii români a celei mai vechi cronici turceşti, intitulată Ogusmame, în care se menţionează existenţa în secolul al IX-lea e.n., mai precis pentru anul 839, a unei Ţări a Românilor la nordul Dunării şi în teritoriile din nordul Mării Negre, până spre Nipru;

·      descoperirea Atlasului german din anul 1826. în  care pe o hartă ilustrând popoarele Europei de răsărit la anul 900 e.n., pamântul românesc se întindea din Pa­nnonia până la Nipru, specificându-se: Walahen oder Rumuny;

·      descoperirea scrisorii unui conducător chazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezultă existenţa în Transilvania a “ţării Ardil”, adică a ţării Ardealului, termen curat românesc, apărut cu două secole înainte de invazia triburilor migratoare războinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunării, ceea ce dovedeşte că ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba română, spunându-i, după topica limbii maghiare, Erdély;

·      descoperiirea în Biblioteca naţională din Budapesta a lucrării lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic şi arheolog. care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a făcut cercetări arheologice, identificând urme materiale ale unor conace, biserici şi cetăţi voievodale româneşti în secolul al X-lea, adică tocmai de pe timpul invaziei triburilor migratoare ungare, lucrare care, deşi apăruse în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic  din Oradea, unde preotul a fost transferat de către autorităţile ecleziastice, această carte nu s-a găsit în nici o bibliotecă din România. Motivul se cunoaşte!

·      descoperirea Cronicii împăratului german Friederic Barbarossa în care pentru anul 1189 se atesta existenţa unei ţări româneşti numită “Walahia” între Dunăre şi Munţii Carpaţi condusă de un principe;

·      descopenirea surselor documentare privind lucrarea ilustrului cărturar român din secolul al IV-lea, Aeticus Dunăreanu, intitulată Cosmographia, scrisă în limba română cu alfabet geto-dacic şi tradusă apoi în limba latină romană;

·      descopenirea în lucrările lui Homer-lliada şi Odiseea, a unor cuvinte, nume de persoane şi alte expresii ca bătălie, Poarta Schciană din limba daco-românească;

·      descoperirea a sute de cuvinte daco-româneşti în limba greacă a dorienilor, plecaţi din Transil­vania pe la anul 1200 î.e.n.,

·      descoperirea, într-o lucrare de studii sociale a învăţatului grec Pithagora din secolul al V-lea î.e.n. a unor cu­vinte neaoş românesti, ca spre exemplu cuvântul “moşneni”;

·      argumentarea ştiinţifică a folosirii unor cuvinte româneşti ca mied, meiu, colibă etc., în opera ambasadorului bizantin Panites Priscus, aflat în anul 448 la Curtea neîmblân­zitului Atila în al cărui blazon figura ca fiind şi “rege al dacilor”. Sunt toate acestea descoperiri semnificative, care corectează aprecierile mai vechi ale unor filologi români şi străini, care după “cercetările” lor, cuvinte româneşti scrise nu apar, chipurile, decât abia din secolul al IX-lea e.n.

        Nu de mică importanţă au fost descoperirile privind stema regatului geto-dac, al Daciei antice, precum şi referirile Concrete la Coroana regilor ei, folosirea în unele surse documentare străine a denumirii de “regi” pentru domnitorii Ţărilor Române; descoperirea a sute şi sute de cuvinte vechi româneşti, provenite nu din limba latină romană, ci din fondul autohton geto-dac în vocabularul popoarelor italian, francez, spaniol, englez, irlandez, lituanian etc.; identificarea rostirii rugăciunii Tatăl Nostru atât de românii din cele trei state româneşti -Muntenia, Moldova şi Transilvania, cât şi de neamurile celtice din regiunea Walace-ului (adică a românilor) din Marea Britanie, în întreg Evul Mediu şi explicaţia ştiinţifică a acestei reliătăţi şi, în fine, că termenul de România, ilustrând unitatea celor trei ţări româneşti, a fost folosit în documentele străine, mai ales diplomatice, cu multe secole înainte de cel de-al XIX-lea etc.

        Pe acest făgaş al completării istoriografiei româneşti cu importante piese de chihlimbar se înscrie şi aducerea în ţară de către autorul acestor rânduri a unui film color ce conţine texte dintr-o Cronică românească de 448 pagini, din secolele XII-XII, scrisă în  Muntenia în limba română, cu alfabet geto-dacic, aflat în Biblioteca Academiei Ungare de Ştiinţă de la  Budapesta sub numele de Codex Rohonczy, după numele celui care 1-a dat grofului transilvănean Gusztav Battyanyi şi care apoi l-a donat, în anul 1838, amintitei biblioteci, pentru a-l păstra ca Document de patrimoniu.

        Din cercetările noastre la Budapesta rezultă că această cronică, deşi a fost studiată de o mulţime de specialişti în materie, îndeosebi unguri, specialişti ai papalităţii şi de către unii istorici şi lingvişti români, nici unul dintre aceştia nu a putut descifra textul şi alfabetul în care a fost scris. Din discuţia directă avută cu regretatul acad. Ştefan Pascu pe această temă a rezultat că spcciaăştii români, cărora nu a dorit să le destăinuie numele, au fost întru totul de acord cu aprecierile altor cercetători străini, că textul cronicii este scris într-o limbă cumană, necunoscută încă.

        Probabil că şi din această cauză, a neputinţei descifrării lui, un membru marcant al conducerii statului ungar a fost de acord, fireşte, la insistenţele noastre, să ne dea nu doar câteva pagini xeroxate ale acestui Codex, ci întreaga lucrare de 448 de pagini şi încă un film color.

        Despre existenţa unui alfabet prorriu geto-dacic se poate spune că el a fost creat cu multe milenii în urmă, descinzând chiar din scrierea pictografică , descoperită pe tăbliţe aparţinând perioadei neolitice cu peste 5500 de ani în urmă. Vestitul specialist belgian Vulcanius Bonaventura, într-o lucrare de referinţă apărută în anul 1592, precizează, pe baza mărturiilor arheologice scrise în alfabetul geto-dacic pe care le-a văzut, că un alfabet autohton geto-dacic a fost inventat cu mult timp înaintea celui latin roman. Descoperirea unor surse documentare privind existenţa lucrării lui Aeticus Dunăreanu, intitulată Cosmographia, scrisă în limba daco-românească, cu alfabetul geto-dac în secolul al IV-lea din era noastră, este o altă dovadă a existenţei unui alfabet propiu.

            Folosirea de către români a acestui alfabet geto-dacic şi în sec. XII-XIII este dovedită de cronicarul ungur Simon de Keza care, în a sa lucrare din 1282, referindu-se la secuii care convieţuiau atunci cu românii la vest de Munţii Apuseni, preciza expres: “De aceea (secuii) amestecându-se cu blackii (românii) se zice că se foloseau de literele lor” fapt trecut cu vederea dc către istoriografia ungară, care considera   chiar constatarea lui Simon de Keza drept o insultă adusă ungurilor “civilizatori”.

            În această ordine de idei, merită să mai subliniem şi afirmaţia Papei Inochentie al IV-lea (1242-1258) conform căreia: “De un secol şi jumătate valahii (românii) din Dacia traduseseră, pe nesimţite, în limba lor, liturghia”. Rezultă, aşadar, cu claritate. ca pe la anul 1100 românii, adică clericii ortodocşi, au tradus şi Liturghia în limba lor proprie.

Continuare