În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã. In plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul XIV !
    Cu toate acestea, nimeni nu mentioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in 1961, tot în Transilvania, in satul Tãrtãria, pe râul Somes, în judetul Alba, de cãtre Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afarã de România, Tãblitele de la Tãrtãria, datate 4.700 î.e.n., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) si au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Desi românii stiau sã scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esential nu este nici în ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc si nu apare în manualele de istorie.
    Ce ne spun specialistii din România ? În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã, Bucuresti) de cãtre un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în materie », Prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate (din Cluj) ca Profesorul Vlassa care a descoperit Tãblitele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãblitele de la Tãrtãria sunt mentionate cu semnul întrebãrii într-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (sciere ?), cu analogii în Mesopotamia. »
    Dar Dl. Bãrbulescu nu-si aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu si cã cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat cã metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n. ? Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care intrã în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sã aparã pe harta Europei ? Si cã tracii ocupau tot teritoriul dintre Muntii Ural si Tatra de la est la vest si de la Marea Balticã la Dunãre si Marea Neagrã de la nord la sud ?
    De asemenea, si în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atentia asupra altui “detaliu” primordial, si anume cã limba traco-dacicã este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) si cã, în consecintã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, desi din aceeasi familie, existã istoric înaintea latinei, deci este o limbã proto-latinã. Latina se formeazã din etruscã si greacã, care, desi amîndouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, rãspîndit în lumea mediteranã a epocii. În plus, estruscii ei însisi erau o bransã a celtilor, coborâti în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rîndul lor, celtii erau o bransã a tracilor care migrau spre vestul Europei, si erau numiti ca atare, adicã traco-iliri pânã în secolul VI î.e.n., când se deplaseazã din Noricum (Austria) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveti.
    Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, si însãsi existenta poporului român dau de gândit. Cine schimbã si interpreteazã istoria României?
    În mozaicul de limbi si popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelasi teritoriu, si o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã si nici nu putea fi când strãmosii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar si a bulgarilor (care nãvãlesc în România si în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii în secolul VI), a turcilor si a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pãtrund în Europa pânã la Paris, Roma si Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural pânã în secolul IX, când nãvãlesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea datã de daci liberi (80%) amestecati cu slavi (20%).
    Poporul si limba dacã sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, si de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãtat daca imediat, dar în sase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “techini”. Si tot în aur se plãtesc în ziua de astãzi anumite interese în România, dupã ce tezaurul national de 80 tone-aur a fost vîndut de Ceausescu la licitatie în Zürich si cumpãrat de Banca Angliei. Cele 14, nu care romane ci milioane de români din afara României înteleg si simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane
“Muntii nostri aur poartã,
Noi cersim din poartã-n poartã!”
    În aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane          si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura si civilizatia europeanã si-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizantul devine capitala Imperiului Roman. Desi se studiazã istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” si “incult”. Nici un istoric elvetian nu a fost capabil sã-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici mãcar Ana Comnena !
    Nimeni nu cunoaste aici cultura si civilizatia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atât mai putin istoria si traditia românã. Faptul, esential, cã analfabetismul nu exista în Bizant, dar exista în Europa de Vest în aceeasi perioadã este si mai necunoscut. Academiile “pãgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmã universitãtile au început sã aparã în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia. Numai cãlugãrii si clericii stiau carte, se îmbogãteau prin exproprierea de pãmânturi în favoarea mânãstirilor, si luau puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la început (prin teroare si Inchizitie mai târziu), pânã în secolul XI, când ultimul tinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale.
    Renasterea italianã apare ca o consecintã clarã si directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masã a savantilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant într-un singur an la Florenta, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.
    Între timp, cultura Bizantinã este pãstratã si cultivatã în tãrile Române (de exemplu la Putna), care nu numai cã îsi pãstreazã autonomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur - ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a sustine mânãstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).
    În Occident, o scurtã istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã la Lisabona si publicatã la Madrid  (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), si republicatã peste alti 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992). În timp ce prima istorie serioasã a Bizantului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu stie greaca, nici veche nici nouã.
    În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizatie neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar si în România ? Cu ce se ocupã istoricii români ? Si reprezentantii României peste hotare ? Cine promoveazã cultura milenarã a României ? Dacã dentistii, si nu profesorii de românã, vor sã facã scoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelasi oras.*
    În 1996, când am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii si dacii, când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceau-sescu**, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparatie cu cele 9 milenii de  istorie româneascã ?

Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mythology

    P.S. Sunt dispusã sã rãspund la orice întrebare sau sã particip la orice dezbatere trimisã pe adresa redactiei referitoare la acest articol.
Notelele redactiei
* Initiativa dnei dr. Michaela Voluntaru (cãci cred cã despre dsa  este vorba), si  a dlui André Calmy, este mai mult decât lãudabilã si trebuie luatã drept cea ce  este: nu un  curs  academic, ci  o generoasã  încercare de a  feri a  doua generatie de  români  din Elvesia  de  pierderea  iremediabilã  a  limbii lor materne (de multe ori), sau  a  pãrintilor  lor.  Nu  orice  profesor de istorie  este  si un istoric  consacrat, dupã cum nici un profesor de limbã maternã nu este în mod obligatoriu un specialist al limbii, al istoriei si al  culturii poporului a cãrui  limbã o predã. Initiativa în cauzã  nu are un scop lucrativ.
** Cât priveste rãspunsul pe care autoarea l-a obtinut de la prepusa de la ghiseul Aacademiei, cãreia i s-a adresat, el nu mi se pare a fi nici disuasiv nici pertinent, cu atât mai mult cu cât studiile privindu-i pe traci si daci  sunt  încã «pâinea» multor istorici, politicieni, gazetari, ori editori, români, printre care gãzarul rosu,
l-am numit pe  intimul pretin al sotilor Ceausescu, Iosif Constantin Drãgan, mare tracoman si agent de influentã  în fata eternitãtii.

Stimatã  dnã Rollé

    Privitor la elementele de protocronism pe care mi se pare cã le ghicesc în articolul dvs., îmi permit sã vã aduc aminte cã pãrintele protocronismului a fost distinsul profesor bucurestean de literaturã universalã Edgar Papu, pierdut nu se stie cum, în ultimii ani ai unei foarte onorabile cariere universitare, în riscurile acestei teorii, despre care nu se vorbea mereu în termenii cei mai elogiosi.
    În ce mã priveste, ne fiind istoric, dupã citirea articolului, cu toatã atentia fireste, îmi vin în minte câteva obiectii de care nu mi-e rusine sã recunosc cã ele apartin unui profan. Iatã câteva.
    Una ar fi cea pe care mi-au suscitat-o afirmatiile urmãtoare: (...) Desi românii stiau sã scrie acum 7.000 de ani...si singurii care au o continuitate de 9.000 de ani pe acelasi teritoriu sunt românii de azi.
     Oare acum 7.000 de ani  existau  români ? Populatiile de  acum  9.000 de ani sã fie  chiar românii de azi ? Se poate cu adevãrat, chiar în lumina unor cercetãri mai mult sau mai putin recente, vorbi de  9 milenii de  istorie româneascã ?  Românii nu de la Râm se trag ? Dacã ei existau cu atât de multã vreme înaintea asa zisilor lor strãmosi, mai pot ei fi numiti români ? N-am fi noi astfel strãmosii strãmosilor nostri ? Ametitoare ipotezã !
    Apoi afirmatia cã limbile latinã si traco-dacicã erau foarte  asemãnãtoare presupune  cã aceasta din urmã sã fi fost descifratã si ipso facto cu-noscutã asa cum este cunoscutã limba latinã. Asa sã fie ? Întrebare subsidiarã: s-au gãsit poe-mele lui Ovidiu scrise în limba lui Zalmoxis ?
    În sfârsit,  alte formulãri mi se par si ele ameliorabile: (...) când în cele din urmã universitãtile au început sã  aparã în Occident în scolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele  erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia, si (...) Numai cãlugãrii si clericii stiau carte , se îmbogãteau prin exproprierea de pãmânturi în favoarea mânãstirilor, si luau puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la început (prin teroare si Inchizitie mai tîrziu) (...).
    Sã îndrãznim sã afirmãm cã universitãtile amintite au auvt totusi si merite, chiar dacã la început studiau teologia. Nici faptul cã fuseserã fondate de autoritãtile eclesziastice sau erau sub tutela lor, nu erau vicii redhibitorii în epocã, timpurile fiind ce erau. Nu adãposteau oare mãnãstirile Evului Medie adevãrate centre de culturã, si de spiritualitate, chiar dacã totul se petrecea sub oblãduirea credintei, care alta era ? În Romanul trandafirului, Umberto Eco ne spune multe despre ce era o mãnãstire în acele vremuri. Nici cele bizantine nu erau altceva decît creatii ale biserici, menite si ele studierii  ortodoxiei, patristicii, a vietii sfintilor, a teologiei, si a altor discipline.
    Cât priveste, îmbogãtirea cãlugãrilor si a clericilor, pe seama speculatiilor funciare, ca si luarea puterii de cãtre acestia prin misionarism, prozelitism, apoi teroare, iatã formulãri care pot creea confuzie; anticlericalismul si lupta de clasã în analizele istorice, ne fiind cele mai bune filtre, chiar dacã Inchizitia a fost un exces sau dacã misionarismul poate fi discutat, desi pe acea vreme el era o atitudine în deplin acord cu rolul bisericii catolice, pierdut azi. De altfel princi-palul fundament al civilizatiei occidentale nu este oare crestinismul, cu tot ce a însemnat el, bun, excesiv, ori rãu, din a cãrui istorie nu poate fi evacuatã perioada sa medievalã, cu riscul pierderii esentialului dintr-o atât de vastã si rodnicã istorie ?
    În fine,  regretele dvs. privind necunoasterea istoriei românilor în Occident  pot fi întelese, desi nici istoria bulgarilor, a albanezilor sau a gãgãutilor, printra altele nu sunt  într-o situatie mai bunã.
    Iatã, cred, un început al dezbaterii pe care vi-l doriti pe marginea interesantului dvs. articol. Nãdãjduiesc cã si alti cititori, mai documentati, vor reactiona, trimitându-ne spre publicare opiniile lor.