Pentru lumea antica, Dacia razboinicilor temuti din Carpati si ai lui Zamolxis a fost, pina la cucerirea ei de catre Traian, o tara aspra, aproape de nepatruns, incojurata de mister. Nimeni nu stia bine cine erau oamenii care locuiau in acea cununa de munti. Le ziceau daci sau geti…iar grecii, care-i socoteau traci”cei mai viteji si mai drepti dintre traci”—spuneau ca Ares (la inceput a fost zeul viscolului) sau Marte, intre ei se nascuse. Stiau insa ca aceasta idee putea fi numai o legenda; pentru ca alt zeu, mai mare si mai puternic stapinea destinul acelui popor. Dacii crede-au in ZAMOLXE. Si Platon zice ca Zamolxe ii facea pe acei daci nemuritori.
Mesager către Zamolxe--desen de Radu Oltean www.historyarts.ro
Oamenii aceia—dacii sau getii nemuritori—si tara lor, erau ermetici pentru antici. Grecii se apropiasera de ei numai pe tarmurile Marii Pontice, fara sa se aventureze mult in interior. Romanii ii cunosteau doar pe razboinicii daci. Dunarea le inspira teama. Era un limes hyperboreu, de unde incepeau paminturile care dormitau sub lenesele stele ale polului getic—Getici sidera pigra poli—Martial ( 40—104 en) evoca in versurile sale imagini care fac aluzie la misterul si primejdiile acestei tari, unde, in acel moment, imparatul Domitian cunostea nenorocul armelor. Tara de iernatice urse, cu salbatica Peuce si Istrul frematind de tropotele cailor:
“Hiberna quamvis Arctos et rudis Peuce
Et ungularum pulsibus calens Hister”
Obsesia razboinicului get si a fluviului temut, pe care el il trecea calare
pe apa inghetata, era in mintea tuturor si aparea in scrierile poetilor si
in carti care vorbeau de acea lume barbara, vrajmasa romanului. Lucan, un
alt hispanic vorbise si el de “barbara Cone, unde Istru, printr-o mie de
guri, isi pierde in mar, sarmaticele unde si inunda insula Peuce”, despre
neamurile salbatice ce populau tarmul pontic, si amintise faima arcului
getic, teribilul arc getic, de toti cunoscut. Intr-un loc, in Pharsala sa,
numele dacului, iberului si getului se intilnesc in acelasi vers ”Hinc Dacus
premet inde Getes ocurrat Hiberis” .Versul acesta a fost interpretat de
Isidor din Sevilia ca un vatiniciu: Spania avea sa fie invadata de geti.
Vatiniciu implinit dupa cum vom vedea. N-a fost vre-o indoiala. Lumea
intreaga a fost invadata de geti. Nu numai Spania. Lumea intreaga avea sa
fie inca o data intemeiata de ei.
Nu s-a scris inca adevarata istorie a getilor, istoria mitului getic, mult
mai mare si mai semnificativa decit cea faptelor concrete, pe care le numim
istorice. Faptul concret se consuma, nu serveste decit pentru o povestire.
Mitul e permanent si chiar daca i-a forme nebanuite si obisnuieste sa se
ascunda adevarul e prezent si se proiecteaza asupra viitorului. Ideea getica
e unul din miturile cele mai obsedante si mai puternice din imaginatia
anticilor. Pentru romanii din primul secol al erei noastre, care asteptau
sfirsitul iminent al lumii, parea un lucru aproape sigur ca de la Dunarea cu
salbatica Peuce avea sa se dezlantuie cataclismul. Tot un hispanic, si cel
mai citit, Seneca, intr-o pagina grandioasa descrie infricosatorul spectacol
al “zilei fatale”cind Dunarea dezlantuita isi va inalta apele pina la cer
si,intr-un singur virtej prapastios, “va cuprinde o imensa intindere de
paminturi si cetati”…O profetie, intre altele a lui Seneca. Avea sa se
implineasca nu prin apele Dunarii, ci prin violenta gotilor, care –lucru
straniu—cu numele getilor, cu istoria acestora preschimbata in propria lor
istorie si cu zeul Zamolxe—nu cu zeul Walhalei—aveau sa rastoarne toata
lumea antica si sa ajunga in virtej pina in Spania.Vaticiniul lui Lucan, de
care Isidor din Sevilia, nu sa indoit niciodata! Cum sa te indoiesti de
realitate, cind ea singura isi ia sarcina sa releveze mitul, al carei secret
l-a cautat fara odihna in Istoriile si Etimologiile sale acest Isidor.
Secretul tarii getilor era, inca de pe vremea lui Seneca, impenetrabil.
Filozoful nu stia sa vorbeasca cu oarecare cunostinta decit despre marele
fluviu care incingea tara si despre cetatile elenice presarate pe tarmul
pontic. Despre rest, nimic mai mult decit faima temutei sageti getice si
acea a ucigatoarelor plante ale Dunarii, din care se distilau sucuri pentru
magia infioratoare a Medeei. Era insa convins insa ca acea tara era bogata
in pietre pretioase; cea ce insemna alta magie. Pietrele pretioase includeau
puteri si mistere. Atit se putea afla de la Seneca; si nimeni nu stia mai
mult. Dunarea isi pastra bine secretele.Oameni se ascundeau in munti—Daci,
montibus in haerent--. Padurile erau intunecoase. Acopereau acea tara plina
de primejdii.
Sfinxul din Bucegi
Padurea dacica. Infricosatoarea padure dacica. Era adapostul acelor oameni
si era originea adinca a mitului getic, invocat si azi in formula magica,
foaie verde, din cintecul popular. Romanii cunosteau acea padure de departe,
cind se vedeau nevoiti sa o ocoleasca; s-au mai de aproape cind, in
intunecimea ei, pierea vreo legiune sau un general faimos. Atunci umbra
paduri dacice ajungea pina la Roma, si de ea vorbeau poeti si cronicari,
care notau dezastrele petrecute acolo. In anul 74 ien, Caius Scribonius
Curio, care ii invinsese pe dardani in Tracia, voia sa-i supuna si pe daci
si ajunsese pina la Dunare. Dar inspaimintat de padurile pe care le vedea
s-a oprit. S-a intors din drum fara sa faca razboi: Curio Dacia tenus venit,
sed tenebras saltuum expavit—(Curio s-a intors din Dacia, inspaimintat de
intunecimile [padurilor] sale) spune Florus. In alta imprejurare, Roma sa
emotionat de moartea lui Cornelius Fuscus, care se inmormintase cu toata
legiunea lui in padurea blestemata. Martial scria epitaful prietenului sau:
”Aici zace Fuscus…
Lespedea nu se mai teme de amenintari dusmanoase…
Umbra victorioasa a generalului stapineste victorioasa padurea supusa”
Retorica poetului era mai mult decit tragica. Generalul pierise fara
victorie. Fara urma. Infricosatoarea padure nu se clintise. Raminea mereu
muta, intunecata, plina de secretele ei.
Pentru mintea anticilor era in toate acestea nu numai un mit care inspira
teama, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor si venea in
apararea lui, ascunzind realitatea. Padurea era fondul obscur unde se urzea
secretul. Dar acel popor, care-si adora zeul pe culmi solitare, avea o
stiinta a secretului, inviolabila in asa masura incit nici azi istoricii nu
pot face o distinctie limpede intre mitul si istoria sa. Acel zeu, desi
luminos raminea ascuns. Nu i se cunosc altarele si nici chipul. Potrivit unor
reguli magice, se figura nu persoana divina, ci principiul contrar si
invins, balaurul cu cap de lup, care slujea si apara, desi uneori se revolta
si se lupta cu Zamolxe in nori. Dacii facusera din el stindard si-l adorau,
dar trageau in el cu sagetile in nori cind izbucnea furtuna. Acest balaur a
fost adoptat ca insigna si de unitati ale armatei romane si a fost adorat si
in Italia.
 |
Poate nu e lipsita de interes mentionarea ca Wulfila, apostolul gotilor, capadocian de origine, deci trac, primise in Dacia, unde evangheliza, acest nume got, care inseamna lup. Un asemenea nume putea avea un inteles tainic printre oamenii din acea tara. Zeul acestui popor isi ascundea persoana in tot ce era legat de cultul si numele sau. Ii ziceau Zamolxes, sau Zalmoxis, iar mai tirziu, cine ar crede? intr-o inscriptie Jupiter Optimus Maximus Paternus Aepilofius. |
Ultimul calificativ il tradeaza: ” Zeul din stinca” Siret zeu. Iesise din
Dacia, se substituise altuia si era adorat intre straini. Acest mod de a se
ascunde in nume, de a desena lucrurile printr-o apelatie dubla sau multipla
(chiar daca uneori cuvintele sint grecesti sau romane, pentru ca numele
adevarate ramineau necunoscute) este alta forma a ermetismului dacic:
Zamolxis-Gebeleizis; Danubius-Ister; Carpathus-Caucasus;
Decebalus-Diurppaneus; Daci-Dai-Getae. S-ar putea intemeia multe speculatii,
nu neaparat etimologice, asupra ambiguitatii dacice. Asemenea incercari ar
duce la recunosterea tendintei tipice a dacului de a ascunde propria-i
personalitate si pe aceea a lucrurilor tarii sale si de a exercita asupra
strainului magia de straveche folosinta a numelui care disimuleaza. Pe
aceiasi cale ajungem si la mit. Tot ce apartine acelei tari si cunoastem
prin izvoare antice trebuie supus unei critici foarte severe, pentru a putea
separa cele doua planuri ale lumii daco-getice, insuficient observate chiar
si de istoricii cei mai scrupulosi: planul real, al cunoasterii directe, pe
care au avut-o mai limpede romanii prin razboaie si care se complecteaza
prin descoperiri arheologice. Dacii si Danubiul sint numele exacte in acest
plan. Apoi celalalt plan, al mitului propagat de greci si adoptat si de
romani, care l-au confundat de multe ori cu planul real. E lumea getilor, cu
Istrul sacru si Caucazul, cu salbatica Peuce, Delta cu o mie de guri si
lenesele stele ale polului getic.
Alexandru Busuioceanu
Grupul Sarmizegetusa
Aceasta pagina este protejata de legea copyrightului si de tratatele internationale. Reproducerea neautorizata sau distributia acestui proiect, sau a oricarei parti a lui, poate duce la procese civile si penale, si va fi ceruta pedeapsa maxima admisa de lege.
