|

„Nu este nimeni dintre
sarmaţi şi geţi care să nu poarte o teaca cu arc şi săgeţi muiate în sînge
de vipera”
Ovidiu; Trist.; IV; 1;78
„geţii, care se
mărginesc cu sciţii, întrebuinţează aceleaşi arme ca şi aceştia, ei sunt
toţi arcaşi călăreţi”
Tucidide;II; c. 96
„Arcul, coarda şi
săgeata constituie deja un instrument foarte complicat, a cărui inventare
presupune acumularea unei experienţe îndelungate şi a unui spirit mai
ascuţit, deci şi cunoaşterea, în acelaşi timp a multor alte invenţii”
Fr. Engels; Originea familiei; pag. 23
 |
Toţi oamenii
valizi îndată ce puteau purta arme, participau direct la lupte, de regulă în
cadrul familiei sau a tribului căruia îi aparţineau.
În funcţie de
specificul acestui trib sau de starea socială a individului, acesta putea fi
pedestraş sau călăreţ. În ambele cazuri individul era un arcaş priceput,
deprindere bine însuşită în timpul exerciţiilor militare, vânătorilor sau
deselor ciocniri armate.
Arcul este arma care a ajuns în
oastea şi societatea dacică la performanţe deosebite, fiind mânuită cu
multa măiestrie de arcaşi. Datorită faptului ca era o armă de bază,
tehnicile de realizare a arcurilor (alegerea lemnului, fierberea lui pentru
a-l încovoia) erau foarte dezvoltate. Armă a luptei de la distanţă, ale
carei rădăcini i se pierd în timpuri imemoriale, era realizată adesea de
luptătorii înşişi sau de meşteri specializaţi.
Unele arcuri erau realizate
din coarne de animale, împreunate la mijloc printr-o bucată dreaptă, altele
din lemn de corn, zadă (tisă), alun, carpen, frasin, ulm.
Coardele erau
făcute din in, cânepa, intestine de animale, vine de cal sau vită. Pe vreme
umedă arcurile se purtau neîncordate pentru a nu-şi pierde elasticitatea.
În
timpul mersului, oştenii îl purtau atârnat peste umăr, în mâna sau în tolbe
anumite. Un arc mediu putea arunca săgeţi pâna la 200 de metri. |
Era folosit ca armă ofensivă atât în atacuri statice de către
pedestrime cât şi în atacuri rapide de către cavalerie, călăreţii daci,
adesea înzăuaţi după model sarmatic, numiţi catafractari, trăgând foarte
bine din goana calului.

Arcaşi daci--scenă din filmul "Burebista"
Săgeţile, confecţionate din lemn, ori mai rar din trestie,
aveau o lungime de 0,80—0,90 cm şi vârfuri metalice, cu trei muchii, altele
conice şi cu doua muchii, avind un ghimpe (spin). Un arcaş instruit şi
dibaci putea lansa pâna la 12 săgeţi pe minut. Aceste săgeţi, în număr de
cca 16—24, se păstrau în tolbe frumos ornamentate şi erau adesea înmuiate în
otravă. Completările cu săgeţi se făceau adesea din cele găsite pe câmpul de
luptă sau luate de la prizonieri. Vârfurile de metal au copiat la început pe
cele de piatra şi os. Confectionarea la scară largă a vîrfurilor din bronz
şi fier făcându-se prin sec. VII-VI îen, odată cu incursiunile sciţilor.
Vârfurile de formă piramidală alungită, cu trei muchii, dupa model scitic
au fost intens folosite şi de către daci. Săgeţile cu tub şi doi spini sunt
însă specifice Daciei
Bibliografie
---Armata geto-dacă ; Col. Dr. Gheorghe Tudor ; Editura Militară, 1986
---Istoria infanteriei române; Col. Dr. Gheorghe Romanescu; Editura
ştiinţifică şi pedagogică; 1985
---Istoria militară a poporului român; Nic. Densuşianu; Editura Vestala;
2002
---Dictionar de istorie veche a României; D.M. Pippidi; Editura ştiinţifică
şi pedagogică; 1976
---Istoria românilor din Dacia Traiana ; A.D. Xenopol ; 1913
---Istoria românilor; Academia Română; Editura Enciclopedică; 2001
Cătălin Borangic
www.enciclopedia-dacica.ro

Grupul Sarmizegetusa
www.sarmizegetusa.net

Aceasta pagina este protejata de legea
copyrightului si de tratatele internationale. Reproducerea neautorizata sau
distributia acestui proiect, sau a oricarei parti a lui, poate duce la
procese civile si penale, si va fi ceruta pedeapsa maxima admisa de lege. |
 |