Vlahii

                 „Cine sunt vlahii?” este o intrebare care a marcat multi cercetatori sau guverne cel putin dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. Nu exista o bibliografie lamuritoare pe aceasta chestiune si cea care exista este, mai degraba, contradictorie in strategii si concluzii. De pilda, Noel Malcom, in a sa mult laudata Bosnia: A Short History (London 1994) accepta ideea ca exista in Balcani grupuri distincte rasial si etnic, in ciuda mixajelor inevitabile, intre acestea figurand vlahii si pomacii. Simultan cu cartea lui Malcom, The Times a tiparit The Tribes of Europe (London, 1994), unde nici vlahii nici pomacii nu sunt mentionati. Un an mai tarziu, in 1995, britanicul T. J. Winnifrith tipareste Shattered Eagles. Balkan Fragments (London, 1995), carte cu o perspectiva diferita: nu exista grupuri rasiale sau entice in Balcani –“[rasa, etnicitate] sunt concepte irelevante in Balcani” si “… nici ‘lingvistic’ nici ‘religios’ nu sunt adjective adecvate pentru a clarifica si lamuri conceptul neadecvat de ‘minoritate’”. (Intamplator, aceasta tentativa de a pulveriza toate criteriile este aproape stranie cand vine din partea unui cercetator care, in 1987, a tiparit o lucrare cu un titlu indubitabil - The Vlachs – iar in volumul din 1995 reusea sa identifice in diversele capitole ale volumului, fara dificultate, “the Vlach Diaspora”, “Vlachs in Albania”, “Vlachs in Romania” etc.). Concluzia pentru cel care parcurge, fie si frugal, aceste lucrari este ca nu doar aceasta comunitate este “risipita” si “fragmentata”, ci si literatura care o priveste direct sau indirect…          

 Cine sunt, totusi, vlahii?

                 Pentru greci, ei sunt indiscutabil greci, descendenti ai soldatilor din garnizoanele romane stabilite ca sa protejeze trecatorile si care s-au casatorit cu femei locale si au nascut copii vorbitori ai unei limbi latine Aceasta teorie este, in opinia majoritatii expertilor, greu, daca nu imposibil de crezut, cel putin pentru motivele ca, in primul rand, nu exista proba unei prezente institutionalizate si continue romane in multe din acele regiuni si, in al doilea rand, elementul care perpetueaza si prezerva limba este cel matern, nu cel patern. Pentru unguri – cum bine observa Winnifrith - „doritori sa probeze ca ei eu ajuns in Transilvania primii, vlahii traiesc in locurile originare a romanilor care au venit la nordul Dunarii in Evul Mediu tarziu, momentul cand acestia apar pentru prima data in istorie, desi nu exista nici o evidenta a unei asemenea migratii”. Pentru sarbi si bulgari, vlahii sunt pur si simplu sarbi sau bulgari, „reprezentantii/descendentii unor sarbi/bulgari avand un anumit tip de ocupatii si ducand un mod specific de viata, practic, pastori nomazi. Cu alte cuvinte denominatia ar fi avut si are un sens socio-profesional si nu unul etnic” (Gheorghe Zbuchea, Romanii timoceni. Scurta istorie, Timisoara, 2002). Chestiunea limbii, respectiv faptul ca acesti „vlahi” vorbesc totusi o limba ne-slava, ci una romanica, pune in criza definitiv o asemenea abordare simplista si simplificatoare. Acesta este, poate, motivul pentru care teza a suferit in ultimele decenii „nuantari”. Etnonimul „vlah” si glotonimul „vlaha” sunt recunoscute la sud de Dunare, dar se considera ca ele ar fi diferite de etnonimul si glotonimul „roman”, reprezentand un alt popor si o alta limba. Aceasta perspectiva este una care atribuie calitatea de „popoare diferite” nu doar „vlahilor”, ci si „aromanilor” din centrul si sudul Peninsulei Balcanice. Teza nu este insa la fel de convingatoare, se pare, cum nazuiesc promotorii ei: „... pe plan international nici o institutie academica sau reuniune stiintifica nu a acceptat o asemenea teorie” (Zbuchea, op. cit). Procesul de definire si auto-definire al unei comunitati este unul problematic, deseori, dar chestiunea cruciala in aceasta disputa este ca vlahii nu sunt, cu rarisime exceptii, lasati cu adevarat – nu declarativ - sa se defineasca singuri, dincolo de restrictiile politice pe care un stat sau altul le exercita asupra lor. In realitate, faptul ca nu sunt recunoscuti sau recunoscuti in cadre stramte si impuse politic de sus in jos nu face decat sa sporeasca criza. Un cadru rezonabil al discutiei, daca nu o teorie definitiva, si care surmonteaza, cel putin, dificultatile majore ale perspectivelor enumerate mai sus, incadreaza vlahii in procesul de romanizarea al populatiei autohtone (tracii) din acest spatiu (in zona timoceana traia o ramura a tracilor, respectiv tribalii), pe o arie geografica cuprinzand atat spatii nord-dunarene cat si spatii sud-dunarene.

                  O data cu aparitia unei noi populatii romanice, a aparut si „o limba proprie a acestuia, limba romana comuna, care apoi, in cursul evolutiei, a capatat patru infatisari dialectale diferite, respectiv: daco-romanii, aromanii sau macedo-romanii, megleno-romanii si istro-romanii” (Ibid.). Iorga a descris remarcabil comunitatile de protoromani si, mai tarziu, de romani, denumindu-le „romanii populare”, respectiv „forme de organizare politica-militara a populatiei romanice aflate in zone de margine ale Imperiului roman, zone din care - ca in Dacia – au fost retrase armata si administratia romane” (Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, 1997) Dupa raspandirea crestinismului, in cadrul romaniilor populare functia de conducere a revenit, de regula, preotilor sau episcopilor, asa cum a fost cazul Sf. Severin in Noricum, a carui viata (scrisa de Eugippius) i-a sugerat lui N. Iorga teoria romaniilor populare, ca principal factor al continuitatii romanice”. Lingvistii cred ca cuvantul din slavona veche „vlah” (Wloch in poloneza) este o derivatie a vechiului cuvant german Walhos sau Wlalh (Encyclopaedia of Yugoslavia, vol. 8, p. 513 - Jugoslavenski leksikografski zavod, Zagreb, 1971). Studiile lingvistice arata ca majoritatea vlahilor din Serbia de Est vorbesc o varianta a dialectului daco-roman, la fel precum romanii din Banat. In versiunea vlaha, insa, exista o serie de cuvinte imprumutate (loanwrds), cu origini slave (nu doar sarbesti), dar nu se stie exact procentul lor; statistici de aceasta natura nu s-au desfasurat in aceste regiuni. Vlahii din zona Krajina (Timoc) vorbesc o versiune munteneasca a dialectului daco-roman, versiune care a fost adoptata de limba romana standard. Ramane insa aceea modificare a dialectului datorata limbii slave si a altor influente si o precaritate (saracire) a vocabularului din pricina ca in aceasta regiune nu au existat scoli in limba romana, deci nici posibilitati de instruire si evolutie din acest punct de vedere. Mixajul dintre aceste limbi existente in Timoc a produs un instrument de comunicare tranzitional, care este insa, mai degraba, o derivatie a celor doua versiuni romanesti decat o „limba vlaha” separa. Textul acesta nu isi propune nici sa treaca in revista toate teoriile circulate in legatura cu originea si identitatea romanilor/vlahilor din Timoc nici sa le evalueze definitiv (vezi: Brezeanu, Stelian si Zbuchea Gheorghe, „Introducere in istoria romanilor sud-dunareni”, in Romanii de la sud de Dunare, Bucuresti, 1997). Vrea, deocamdata, doar sa semnaleze dificultatile si zgura ideologica ce s-a depus peste aceasta problema. Apatia si lipsa de profesionalism ale institutiilor romanesti abilitate cu gestionarea acestei chestiuni a jucat si joaca un rol crucial in actuala stare de fapt.

Conditia romanilor/vlahilor din Serbia-Muntenegru

                 Romanii/vlahii din Estul Serbiei traiesc in 328 de sate si 20 de orase de-a lungul vaii Dunarii, de la Veliko Gradiste la muntii raului Tiomok, in valea Morava (majoritatea la este de Velika Morava, dar si in unele zone de pe malul vestic), in Homolje (pe o suprafata intinsa) si Timok Krajina. Aceste localitati se afla in jurisdictia administrativa a urmatoarelor localitati: Bor, Boljevac, Golubac, Despotovac, Zajecar, Zagubica, Zabari, Kladovo, Kucevo, Majdanpek, Malo Crnice, Negotin, Petrovac, Paracin, Cuprija, Svilajnac, Pozarevac and Veliko Gradiste. In general, sunt majoritari in satele in care locuiesc, dar proportia lor in urban este mult mai mica. In conformitate cu recensamantul din 1991, existau 17 807 de vlahi in Serbia. Intr-o prima etapa a recensamantului din 2002, se prognosticau 40.000 de romani si 120.000 de vlahi, dar in a doua etapa, data publicitatii in ianuarie 2003, a fost prezentat numarul tuturor minoritatilor din Serbia, exceptandu-i pe romanii timoceni si banateni. In Monitorul Oficial de la Belgrad, au aparut in cele din urma urmatoarele cifre: 39.953 vlahi si 4.157 romani. Datele recensamantului din 2002 indica 39 953 de vlahi in aceasta regiune (circa 0,73%) si 4 157 de romani (circa 0,08%) Miscarea Romanilor/Vlahilor din Iugoslavia afirma ca cifrele nu sunt reale, caci numarul lor este, in estul Serbiei, de circa 200 000 – 300 000 de persoane. Sursa lor principala este cercetarea intreprinsa de dr. Dragoljub Petrovic, profesor de istorie moderna din Belgrad, care afirma ca exista circa 220 000 de vlahi in regiune. Discrepanta uriasa intre cifrele oficiale si dovezile sau evaluarile istorice sau lingvistice probeaza – sustin reprezentantii vlahilor – ca recensamantul nu este relevant din acest punct de vedere. Rezervele pe care Miscarea le are relativ la datele oficiale se bazeaza pe enormele si evidentele fluctuatii ale numarului acestei populatii de la un recensamant la altul. In 1948, de pilda, recensamantul indica 102 953 de vlahi si la putin timp – in 1954 – numai 28 074. In 1961, numarul lor a cazut la improbabila cifra de 1368. La urmatorul recensamant, in 1971, numarul vlahilor a crescut la 14 724, iar in 1981 la 25 596. Recensamantul din 1991, a indicat o cadere la 17 807. Aceasta „aparitie” si „disparitie” a vlahilor nu are nici o explicatie demografica sau naturala, mai cu seama daca tinem seama ca nici nu au existat migratii semnificative in aceasta parte a Serbiei in perioada considerata. Pe de alta parte, reprezentantii vlahilor afirma ca au exista si exista numeroase presiuni asupra membrilor acestei comunitatii si un grad ridicat de risc pentru cei care se declara ca apartinand unei comunitati „care nu exista in Serbia”. Realitatea este ca intregul angrenaj statistic este unul manipulat politic, incepand de la maniera de intocmire a chestionarului, de efectuare a anchetei propriu-zise si de prezentare a rezultatelor. In 1953, de pilda, in formularul de recensamant (P - 1) la itemul 11 – „originea etnica” oferea urmatoarele optiuni: sarb, croat, macedonian, sloven, munte-negrean, ungar, german, italian, ceh, slovac, turc, tigan etc., vlahii nefiind mentionati. Acestia erau notati ca atare numai ca urmare a insistentelor celor care se declarau astfel, desi o asemenea insistenta nu era dezirabila si nici privita cu indulgenta de catre autoritatit Asa se si explica de ce la recensamantul din 1953 din zona Timocului a fost inregistrat numai un vlah!!! (Population census 1953, Vol. XI, p. 445; Age, Literacy and Ethnicity, Municipal Records Based on the Administrative Subdivision in 1953, Federal Statistics Administration 1960). In plus, trebuie remarcat ca „disparitia” vlahilor coincide, in timp, cu perioade istorice specifice in Iugoslavia: dupa Rezolutia Cominformului din 1948 cand tancurile sovietice au fost postate de-a lungul granitei romanesti si dupa ceea ce s-a numit „revolutia anti-birocratica” din 1988, cea care a inaugurat conceptul de „omogenizare” nationala si creare a unui stat national centralizat si unitar. In estul Serbiei, romanii/vlahii se bucura de statutul de “grup etnic”, fara ca statutul lor de “minoritate nationala” sa fie recunoscut. In consecinta, le sunt negate toate drepturile constitutionale si legale, iar in prezent se straduiesc sa primeasca de la autoritati acest status care le-ar furniza baza legala pentru a dobandi un numar de drepturi care le sunt astazi inaccesibile: dreptul la educatie si informatie in limba materna, utilizarea oficiala a limbii si a alfabetului si dreptul de a-si cultiva cultura nationala Minoritatile nationale din Serbia au dreptul, conform legislatiei in vigoare, la instructie in limba materna din scoala elementara pana in ciclul universitar.

                 Romanii/vlahii nu au, in prezent, scoli in limba proprie, iar incercarile anterioare pentru dobandirea unei educatii alternative, au starnit reactii dure ale autoritatilor sarbe (Conform unei scrisori trimise Comitetului Helsinski pentru drepturile omului din Serbia de catre reprezentantii romanilor/vlahilor din Serbia la 14 august 1996). Pentru ca limba materna a comunitatii nu este, deocamdata, recunoscuta oficial in partea de est a Serbiei, membrii ei trebuie sa foloseasca, in public cel putin, limba sarba. In ceea ce priveste statutul lor religios, situatia este si mai dramatica Este util sa reamintim aici ca procesul de crestinare din aceasta zona se incadreaza in paternul general caracteristic intregului spatiu la perioada respectiva: „Astfel, sub Diocletia in zona sunt atestati clar primii martiri: Basicrate, Valentianus, Hermes etc., ceea ce inseamna ca o parte a populatiei s-a crestinat mai inainte ca procesul sa se generalizeze, in urma edictului de toleranta al lui Constantin cel mare din anul 313. In zona in cursul secolului al IV-lea existau mai multe episcopii avandu-si resedinta in asezari aflate in interior precum: Oescus, Ratiria etc., sau in apropiere la Naisus, Remesiana. In zona si-au avut originea si unii dintre reprezentantii scriitori bisericesti mai importanti precum: Palladius, episcop de Ratiaria. Crestinismul zonei se leaga si de activitatea episcopului Niceta de Remesiana, trecut in randurilor sfintilor si considerat ca ‘apostol’ al romanilor. La sfarsitul antichitatii, exista asadar una dintre trasaturile specifice ale acestor viitori romani, respectiv vechimea si caracterul romanic al crestinismului lor, stiut fiind faptul ca atat sarbii cat si bulgarii cu care aveau sa convietuiasca, s-au crestinat mai tarziu, in conditii istorice specifice” (Gheorghe Zbuchea, Romanii timoceni. Scurta istorie, Timisoara, 2002). In Voievodina, romanii din Banat, crestini ortodocsi in marea majoritate, au dreptul sa la serviciu religios in limba proprie in zonele (localitatile) in care numarul lor este semnificativ. Romanii/vlahii din estul Serbiei, majoritar crestin ortodocsi, nu au aceasta posibilitate. Pentru ca nu sunt recunoscuti ca „minoritate nationala”, nici dreptul lor de a-si practica religia in limba materna nu este recunoscut. Incercarile repetate de a interveni chiar la Patriarhul Pavle in persoana pentru a capata dreptul slujirii in limba romana nu s-au soldat, deocamdata, cu nici un rezultat concret.

Europa, Romania si romanii/vlahi de la sud de Dunare

                 Scuzele favorite ale autoritatilor romane – care nu s-au incumetat pana in prezent sa viziteze, fie si neoficial, Timocul – suna cam asa: e o problema complexa (!!!), care va fi rezolvata intr-un cadru democratic, odata cu reintegrarea Serbiei-Muntenegru in structurile europene. E, fireste, cea mai buna scuza de a nu face nimic, dar o scuza penibila: vecina noastra Ungaria nu a stat cu mainile in san cand a fost vorba de minoritatea maghiara din Romania sau aiurea, ci s-a implicat, avand acut constiinta faptului ca Europa este si ea, Ungaria, deci are si obligatii dar si responsabilitati. Dar aceasta constiinta lipseste astazi in Romania, de aici retorica abundenta si, concomitent, timorarea si teama de a face orice. In plus, nu avem nici o certitudine ca situatia populatiei romane/vlahe de la sud de Dunare se va modifica substantial odata cu procesele de integrare europeana in care incepe sa fie implicata si Serbia-Muntenegru. Oricat de non-politically correct ar suna o asemenea afirmatie....Intr-o prima instanta, vulgata sociologica legata de aceste procese ar sugera un raspuns clar si lamuritor: da, vor schimba, si vor schimba in bine situatia populatiei care ne intereseaza aici, respectiv in acord cu conventiile si normele europene etc., etc. La o a doua privire, insa, peisajul nu mai este atat de senin. Este indiscutabil ca tarile aflate in procesele de integrare europeana au adoptat noi politici de protectie a minoritatilor, iar presiunile exercitate de comisiile europeane sau de Consiliul Europei au constituit un factor de schimbare considerabil.

                 Totusi, ar fi o naivitate sa descrii raspandirea politicilor relativ la drepturile minoritatilor in estul Europei ca „un transfer al politicilor occidentale”. Iar motivul principal pentru asta este ca, pur si simplu, nu exista asa ceva in Europa de vest, respectiv nu poate fi identificat un „model occidental in ceea ce priveste drepturile minoritatilor”. In al doilea rand, nu exista probe convingatoare ca Uniunea Europeana ar fi difuzat norme ale protectiei minoritatilor in Estul Europei, caci acestea sunt, unele dintre ele, contestate chiar intre membrii UE, precum si in randul tarile candidate. Si, in al treilea rand – si aici este argumentul cel mai important – nu este clar, din nici un document al UE, ce anume este (cum se defineste) o minoritate etnica si religioasa. Din acest punct de vedere, oricat ar parea de paradoxal, aleatoriul si confuzia domina in acest domeniu si se pare ca va domina si de aici inainte. (Am mai argumentat, in paginile acestei publicatii, despre aceasta criza a criteriilor la nivelul instantelor europene in ceea ce priveste definirea minoritatilor etnice. Cazul discutat acolo era cel al ceangailor, dar confuzia europeana care invaluie acest caz poate foarte bine sa fie aplicata si la nivelul comunitatii romanilor/vlahilor din Serbia-Muntenegru. Sa mai spunem, in treacat, ca Romania tot perdanta a fost si in acel caz...). Date fiind arbitrariul si lipsa de criterii care persista (si nu dau semne ca vor disparea curand), viitorul comunitatii romano/vlahe si consecintele evolutiilor pe care le-am prezentat in acest material nu pot fi, deocamdata, evaluate judicios. In nici un caz optimist.