Românii Sudici

     Alti specialisti - sprijinindu-se, între altele, si pe informatii cronicaresti bizantine - au ajuns la concluzia ca românii sud-dunareni sunt urmasii acelui grup (acelor grupuri) de români, care odinioara facea(u) parte din românimea balcanica de lânga Dunare, dar (în sec. VI - VII, cum sustine Al. Philippide, ori între sec. IX-XIII, dupa conceptia lui O. Densusianu, ori în sec. X-XI, cum considera Th. Capidan) s-au desprins de masa româna, migrând treptat, ca pastori, spre sudul Peninsulei Balcanice, pâna chiar si în centrul Greciei (aromânii), iar ceva mai târziu , românii numiti meglenoromâni si istroromâni s-au retras în alte parti ale peninsulei: primii în nord-estul Greciei si sud-vestul Bulgariei, cei din urma în peninsula Istria. Motivul fundamental pentru care stramosii aromânilor s-au despartit de ceilalti români si au migrat prin peninsula a fost extinderea si întarirea stapânirii slave în partile dunarene. Slavii, veniti în Peninsula Balcanica din secolul al VI-lea, au luat sub stapânire cele mai pretioase teritorii, introducându-se tot mai adânc si puternic între populatia locala romanizata, devenita apoi româna. Spre secolul al X-lea, ei s-au organizat în doua state: cel bulgar si cel sârb.

     Pentru populatia româna, obisnuita cu pastoritul liber si migrator, consolidarea acestor state feudale ale slavilor a însemnat pierderea conditiilor stramosesti de existenta. Prin urmare (cel mai posibil în sec. X-XI), au cautat alte terenuri de trai. Pâna la urma, le-au gasit acolo, unde ei se afla si azi. Izolarea multiseculara a produs în graiul si în alte traditii ale lor (cum este si firesc) o multime de trasaturi specifice. Majoritatea savantilor considera ca acestea nu sânt atât de adânci ca, pe baza lor, limbile vorbite de românii sud-dunareni sa fie definite ca limbi independente, adica alte limbi latine decât româna din România si din împrejurimi. Judecate pe baza structurii, idiomurile vorbite de românii sud-dunareni (aromâni, meglenoromâni, istroromâni, etc.) se arata ca variante (dialect e) ale limbii române în general. Trebuie precizat ca ramura sudica a fost prima care în istorie a aparut cu organizatii statale, înca din sec. al IX-lea, românii sud-dunareni creând asa-zisele Valachii sudice, despre care vorbesc cronicarii: Valachia Mare, Valachia Mica si Valachia din Nord.

     Apoi împreuna cu slavii (cu bulgarii) au creat Imperiul româno-bulgar, pentru ca mai târziu, la sosirea turcilor, sa dispara aceste organizatii statale ale lor. Dar interesant ca în timp ce celelalte populatii supuse de turci au disparut ca individualitate, ca organizatii distincte, românii sud-dunareni si-au pastrat oarecum identitatea lor, facând întelegeri cu autoritatile turcesti, ca sa le respecte identitatea si independenta lor organizatorica. Si aceasta datorita faptului ca ei erau stapânii muntilor, iar turcii ocupanti aveau tot interesul ca sa nu-i aibe de dusmani, sa poata avea acces de trecere printre trecatorile muntoase. În ceea ce priveste unitatea etnica româneasca în Balcani, ea este concretizata în plan lingvistic de existenta binecunoscutelor patru dialecte ale limbii române: dacoromân, aromân, meglenoromân, si istroromân. Ca trasaturi generale, toate sursele documentare si istoriografice surprind trasaturile intrinsece ale unei fizionomii etnico-spirituale comune, în multe puncte, cu a românilor nord-dunareni. Sintetizând parerile românistilor în ceea ce priveste limba straromâna, sa subliniem ca VLAHII, oriunde se gasesc, în Pind, la Dunare, sau în Carpatii nordici, vorbesc aceeasi limba. Fondul etnic moeso-dacic a fost omogen, romanitarea lucrând pe aceleasi baze atât la nord, cât si la sudul Dunarii.

     Marturiile calatorilor straini, documente arhivistice medievale si moderne, însumeaza marturii dintre cele mai relevante privind vitalitatea, puterea de creatie materiala si spirituala, capacitatea de penetratie a elementului românesc sud-dunarean.

     În Macedonia, Bulgaria, Albania ori Grecia popoarele valahice ale macedoromânilor sunt împartite în mai multe ramuri:

     GRAMOSTENII, popor de pastori, mestesugari, buni comercianti si conducatori de caravane în toata Peninsula Balcanica, asigurau transporturile civile si militare atât în timpul lui Alexandru cel Mare cât si a Imperiului Roman si a celui Bizantin. Satele, comunele si orasele lor erau stabile, bine consolidate, toate casele fiind zidite din piatra. Amintim orasele: Niausta, Servia, Hrupistea, Nijopole, Negovan, Sealistea, etc., comunele Gramosta, Nicolita, Comanic, Vlaha, Fetita, Marcoveni etc., sub conducerea unor celnici pastratori cu sfintenie a legilor strabune.

     FARSEROTII, sau frâsarotii, din muntii, vaile si câmpiile Tesaliei, Pindului si Epirului, erau considerati destepti, cu sentimente religioase, liberi cugetatori, pastratori ai unor traditii ancestrale. Erau cei mai buni pastori si mestesugari în prelucrarea produselor legate de oierit: prelucrarea laptelui, prelucrarea lânii, a pieilor, etc. Folosind transhumanta, în oierit, din antichitate, strainii i-au catalogat nomazi, în realitate fiind de mii de ani sedentari în târgurile, satele si comunele lor ca: Furca, Ternova, Plasa, Magarova, Gheorcea, Veria, Sehia, etc. Iarna paraseau muntii si se raspândeau pe câmpiile Tesaliei, Epirului si Albaniei si pe coastele Adriaticei.

    ARNAUCHENII, sau albanovlahi, numiti de greci, arvanto vlahi, traiau pe o suprafata foarte mare în Albania. Ei erau agricultori, crescatori de vite, mestesugari, buni comercianti si industriasi, meseriasi, mesteri lucratori de filigrane de argint si aurarie, fabricanti de arme, etc. Pe coastele Adriaticei albanovlahii se gaseau în numar mare, împreuna cu albanezii, în orasele si porturile: Scutari, Pristena, Alessia, Duratiu, Tirana, Kavaia, Valana, Berat, etc. Arnauchenii au trait si traiesc în totala armonie cu fratii lor albanezi.

     VASCOPOLENII, (Moscopolenii) numiti asa dupa numele marelui si puternicului centru economic si cultural Moscopole (Albania), reprezinta stratul cult al poporului macedoromân. Este ramura care a trait si traieste în toata Peninsula Balcanica si în diaspora. În Voscopole, Scorpia, Karita, Gopes, Molovistea, Monastir, Crusova, Terova, Magarova, Velasa, Ohrida, voscopolenii erau buni comercianti, vestiti arhitecti, industriasi de talent, buni profesori, oameni luminati, cu virtuti alese ca întregul popor macedoromân.

     OLIMPIANII, macedoromânii care traiau pe plaiurile muntilor Olimp si vecinatatea lor. Orasul cel mai important este Salonic. Alte orase importante: Vlaho-Livadan (Livadia), Fieri, Veria, Pretari, Ciuricani, etc. Ocupatii: comertul, industria casnica, tesatoria, pastoria, lemnaria, paduritul, carbunari, extragerea sarii.

     EPIROTII, macedoromânii din Epir si din muntii Pindului, traiau în tinuturile lor istorice, în orase, târguri, comune si sate ca: Ianina, Metzova, Crania, Seracu, Margariti, Perga, Floru, Cernesti, Samarina, Vavusa (Baleasa), Cuci, Rizu, Perivoli si multe alte sate si târguri. Erau întreprinzatori la toate, în industrie, în prelucrarea produselor apartinând pastoritului, etc.

    MEGLENOROMÂNII, în jurul orasului Nânta, în regiunea Meglen din nordul Greciei, pe cursul mijlociu al Vardarului, traiesc meglenoromânii, numiti si vlasi. Dintre localitati mentionam: Cupa, Liumnita, Birislav, Lundzini, Griva, Tarnacea, etc. Spre deosebire de toti ceilalti români sud-dunareni, meglenitii au fost dintotdeauna o populatie sedentara, nepracticând pastoritul.

     Acestea sunt ramurile mari ale poporului macedoromân.

     Alte ramuri sunt în muntii Rhodopi: macedoromânii RHODOPENI, cei din Tracia, din sud-vestul Bulgariei, cei dintre Priserena, Pristina, Novibazar si Peci, etc. În opt sate din Peninsula Istria (Croatia) locuiesc un numar redus de ISTROROMÂNI, vorbitori care-si mai spun si vlasi sau rumani.

     La popoarele vecine se folosesc pentru ei denumiri diferite, între care si unele porecle: la greci: vlahi (si porecla cutovlahi = vlahi schiopi); la bulgari: vlasi, belivlasi (= vlahi albi); la turci: ulah; la albanezi: ramar (scris: rëmër; forma din latinescul romanus) si cioban; la sîrbi vlahi (si porecla tintari).