Basarabia

Istoria a fost crudă cu Basarabia. Poartă de intrare spre Europa a tuturor seminţiilor migratoare, ea nu cunoaşte nici astăzi liniştea. Bucată ruptă din trupul Ţării, fraţi despărţiţi de fraţi. Aceasta e soarta românilor vieţuitori între Prut şi Nistru.

Acele pământuri au cunoscut viaţa omeneasca de la începuturile istoriei. Săpăturile arheologice au evidenţiat aşezări paleolitice la Chişla-Nedjimova (la 12 km de Hotin), la Corman ( Hotin ) şi Petreni (Soroca).

Mai târziu, aceste meleaguri au făcut parte din zona de influenţă a seminţiilor scite. Herodot îi menţionează pe aceştia ca stăpânind zona dintre Tisa şi Mureş până la Nipru, adică întreaga zonă aflată în nordul Mării Negre.

Negustorii greci ajung şi până aici cu coloniile lor. Ei întemeiază oraşul Tyras, numit astfel după râul la gurile căruia este aşezat: Tyras – Nistru. De la ei aflăm că, deşi zona era sub stăpânirea regilor sciţi, majoritatea populaţiei era însă de origine daco-getică. Aceasta era naţia majorităţii sclavilor trimişi de această colonie spre Elada. Herodot aminteşte acest lucru astfel: „Sclavii proveniţi din Geţi şi Daci erau la Athena aşa de numeroşi, încât numele de Daos a devenit general pentru sclavi”.

Spre sfârşitul secolului al IV-lea î.d.Hr. este menţionat la gurile Dunării , în actuala Basarabie de Sud, regatul dac al lui Atheas care, în alianţă cu sciţii îşi extinde puterea spre Dobrogea. Acest lucru atrage mânia lui Filip al II-lea, regele Macedoniei care întreprinde între anii 342 – 338 î.d.Hr. o expediţie de pedepsire soldată cu înfrângerea lui Atheas şi a aliaţilor săi. Unii cercetători plasează chiar cetatea Helis, inima regatului lui Dromihete tot în aceeaşi zonă, deşi opinia generală este că ea se găsea în Bărăgan.

Dominaţia sciţilor ia sfărşit o dată cu campania lui Burebista de aducere a tuturor dacilor sub un singur sceptru. Armatele sale împing graniţele Daciei Mari până la cetatea Olbia, pe malurile Bugului. El supune astfel seminţiile bastarnilor, boilor si tauriscilor, dar şi pe căpeteniile getice locale. Moartea marelui rege aduce însă şi fărâmiţarea operei sale, întâi în patru, apoi în cinci regate mai mici.

Mărturiile despre populaţia getică din această zonă continuă. Atacat de Crassus, regele get Zyraxes se retrage cu tot cu tezaur dincolo de Dunăre, la „Sciţi”, adică la geţii şi bastarnii din Basarabia şi Moldova de sud. Strabon vorbeşte de „pusta Getica”, ţinut cuprins între Istru (Dunăre) şi Tyras (Nistru), iar Ptolemaeus plasează în sudul Basarabiei tribul Carpilor în secolul II d.Hr. Spre nord sunt amintiţi Tyragetii, adică geţii de pe Tyras (Nistru) – geţii transnistreni. Câteva toponime întăresc aceste mărturii, în această zonă fiind localizate Tamasidava (actualul oraş Reni) şi Pyroboridava. Numele acesteia din urmă ar putea proveni fie de la Pieporus, rege al Costobocilor, fie ar însemna „cetatea de la gurile Dunării”: Pyr (Pyretus – Prut) + Bor (Boreion, Boreostoma – una din gurile Dunării) + Dava (cetate în limba dacă).

Datorită aşezării lor geografice, aceste pământuri au cunoscut primele valurile migratoare venite din străfundurile Asiei. Totuşi cea mai mare influenţă o au slavii şi cumanii, aceştia din urmă întemeind chiar un „imperiu cuman” în nordul Mării Negre. Această influenţă se regăseşte şi la nivelul toponimiei, în nume precum Tighina, Bugeac sau Hotin (probabil dupã Choten, un rege cuman). Bizantinii întemeiază şi ei o colonie la limanul Nistrului, în apropierea fostului oraş Tyras, colonie numită Maurocastron – Cetatea Neagră (probabil datorită situării în Cumania Neagră) sau Asprocastron – Cetatea Albă (nume provenit probabil de la slavi, care denumeau Cetate Albă – Belâigrad / Belgrad – orice cetate mai importantă de piatră aşezată în zonele de câmpie), nume care s-a păstrat până târziu în evul mediu.

Cronicile ruseşti timpurii semnalează două formaţiuni prestatale, două cnezate, în această zonă – Ţara Brodnic şi Ţara Bolohovenilor. Conform lui A. Boldur, prima ar fi localizată în sudul Basarabiei până în zona Vrancei, iar a doua între Nistru şi Bug. Elementul românesc al acestor formaţiuni este dovedit de numeroasele toponime derivate din „voloh” – „vlah”: Voscodavie, Voscodavţi, Voscodavinţi (în zona Kievului), dar şi Olceadaev, nume care conţin în numele lor particula dava – cetate în limba dacă. Mai amintim Voscoviţi, Voscovţe, Volcovoe. Tot în această zonă dintre Nistru şi Bug întâlnim două localităţi cu numele Hotin şi una Hotina. Pe baza acestor toponime s-a încercat o localizare geografică a Ţării Bolohovenilor: de la gura Siretului, Nistru, Bugul vestic, regiunea Kievului, Bugul sudic, Nistru, cuprinzând zona judeţelor Hotin, Soroca, Bălţi, o parte din Moldova de Nord şi din Bucovina.

După părerea aceluiaşi A. Boldur, aceste formaţiuni, împreună cu descălecarea lui Dragoş din Maramureş ar fi stat la baza formării statului feudal Moldova. Argument în acest sens ar fi folosirea slavonei ca limbă de cancelarie. Totuşi întreaga zonă cunoscută astăzi ca Basarabia nu va intra în componenţa statului moldovenesc decât în timpul lui Alexandru cel Bun.

Domnitorii moldoveni acorda atentie sporită acestei zone, expusă direct atacurilor tătarilor sau polonilor. Graniţa e păzită de o salbă de cetăţi bine întărite: Hotin, Orhei, Soroca, Lăpuşna, Crăciuna, iar în timpul lui Ştefan cel Mare li se adaugă Chilia şi Cetatea Albă. Aceste posesiuni sunt însă de scurtă durată, în 1484 turcii cucerind aceste două cetăţi şi transformându-le în raia. Pierderile se amplifică în timpul lui Petru Rareş, când Moldova pierde Hotinul la poloni, iar turcii ocupă Tighina, îi schimbă numele în Bender (poartă) şi o transformă în raia. Mai târziu, la ordinul turcilor, Alexandru Lăpuşneanu arde toate cetăţile cu excepţia Hotinului.

Oamenii acestor locuri se bucurau de privilegii speciale. Marea majoritate erau răzeşi, adică mici proprietari de pământ, care erau scutiţi de plata dărilor în schimbul obligaţiilor militare. Adesea domnitorii răsplăteau vitejii în lupte cu pământ, îndemnându-i să se stabilească în aceste zone, pentru a întări paza hotarelor. Spiritul lor independent se manifestă de multe ori de-a lungul timpului, de aici pornind multe mişcări împotriva domnilor. Un exemplu este mişcarea boierilor orheieni şi soroceni, conduşi de Ionaşcu, care îl răstoarnă vremelnic pe Aron Vodă Tiranul (1591 – 1593), dar sunt învinşi de acesta cu ajutor turcesc.

Astfel, de-a lungul evului mediu, Basarabia, ca parte componentă a Moldovei, împărtăşeşte aceeaşi soartă cu aceasta. Aflată între Polonia, Rusia şi Poarta Otomană, răvnită de fiecare dintre puteri, a scăpat întreagă tocmai datorită rivalităţii acestora, fiecare preferând Moldova ca un stat tampon. Situaţia se schimbă în 1812, în urma războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812, prin pacea de la Bucureşti. Deja din 1807 Rusia extinde denumirea de Basarabia asupra întregului spaţiu dintre Prut şi Nistru, deşi iniţial acest nume era atribuit numai zonei sudice, provenind de la dinastia Basarabilor munteni, care stăpâniseră această zonă până în timpul lui Ştefan cel Mare. Această atitudine a fost cauzată de armistiţiul din 1807, când Turcia propune ca Rusia să păstreze Basarabia.

Prima perioadă a ocupaţiei este relativ uşoară pentru populaţia românească. Imperiul rus se confruntă cu ameninţarea napoleoniană, fiind obligat să facă faţă unui război lung şi costisitor, apoi fiind preocupat cu reconstrucţia. În aceste condiţii, pentru a preveni mişcările de revoltă din partea populaţiei, Basarabia păstrează un statut special, de autonomie administrativă. Situaţia se înrăutăţeşte însă cu timpul, în 1928 contele Voronţov desfiinţând autonomia şi reducând Basarabia la nivelul celorlalte gubernii ruseşti. Populaţia păstrează totuşi conştiinţa apartenenţei la poporul român, în principal datorită bisericii care păstrează româna ca limbă de oficiere a cultului.

Anii ’60 - ’70 ai secolului al XIX-lea sunt marcate de reformele aplicate pe cuprinsul imperiului: o nouă ordine administrativă, desfiinţarea iobăgiei (19 octombrie 1861). Creşterea privilegiilor pentru cetăţenii ruşi determină o apropiere de Rusia. La acestea se adaugă suspendarea predării limbii române în licee şi seminarii, colonizările de alogeni, mai ales în zona sudică. Acest fenomen se manifestă însă predominant la clasa conducătoare (nobilime şi administraţie), interesată de menţinerea şi creşterea privilegiilor. Populaţia de rând rămâne însă conştientă de apartenenţa românească. Astfel elevii şi cadrele didactice protestează împotriva rusificării învăţământului, obţinând unele concesii, iar clericii păstrează româna ca limbă de cult.

Identitatea naţională se manifestă pregnant în anii 1917-1918, spre sfârşitul primului război, în contextul prăbuşirii marilor imperii multinaţionale. Astfel la 15 octombrie 1917 congresul ostaşilor moldoveni proclamă autonomia teritorială a Basarabiei, la 12 decembrie 1917 Sfatul Ţării proclamă Basarabia republică moldovenească democratică legată de Rusia ca stat federativ. Următorul pas important este proclamarea republicii independente la 24 ianuarie 1918, în contextul în care deja exista o Ucraină independentă care o despărţea de Rusia. Pasul următor vine firesc vine în 27 martie 1918 cand Sfatul Ţării proclamă unirea cu Ţara, fiind astfel prima provincie răpită care revine la sânul patriei mamă.

Această reunire este însă de scurtă durată. La 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică impune României cedarea, sub ameninţarea forţei, a Basarabiei şi Bucovinei. Impactul acestui act a fost deosebit de puternic: mii de oameni au preferat să se retragă în România o dată cu armata română.

După ocuparea Basarabiei în anul 1940 în ţinut au început transformări socialiste. Conform doctrinei staliniste, acestea puteau să aibă loc doar în condiţiile luptei de clasă. De aceea regimul a început acţiuni de teroare împotriva foştilor moşieri, proprietari de întreprinderi, ofiţeri, împotriva foştilor membri activi ai partidelor politice, clerului şi intelectualilor rămaşi în ţinut după 28 iunie 1940, care au început să fie consideraţi drept duşmanii de clasă ai noului regim. Reprimarea acestora nu era întâmplătoare: ei erau purtătorii celor mai democratice tradiţii constituite în Basarabia şi, deci, şi solul cel mai fertil pentru o rezistenţă pe care, bineînţeles, regimul stalinist totalitar nu o putea admite. La 13 iunie 1941 cea mai mare parte a persoanelor din categoriile menţionate au fost deportate din RSSM.

După război regimul stalinist nu a abandonat teoria luptei de clasă care, conform unei teze enunţate de Stalin în 1928, pe măsura construcţiei socialismului se înăspreşte. Ca urmare, au urmat deportările din anii 1949 şi 1951. În contextul aceleiaşi teorii a luptei de clasă deportarea din anul 1949 mai trebuie privită şi ca mijloc de accelerare a procesului de colectivizare a agriculturii din RSSM.

Conform doctrinei staliniste, lichidarea chiaburimii ca clasă, într-un anumit spaţiu geografic are loc nu în oricare împrejurări, ci în condiţii speciale, şi anume când "mişcarea colhoznică tinde spre colectivizarea compactă". În realitate lucrurile se prezentau cu totul altfel. Lichidarea chiaburilor prin expropierea şi deportarea lor avea scopul de a accelera ritmurile colectivizării şi a transforma acest proces într-o acţiune de masă. Se miza pe frica de deportare, care era implantată tot mai adânc în rândul ţăranilor. Deportarea din iulie 1949 a avut efectul scontat: timp de câteva zile populatia RSSM a trăit într-o stare de frică imensă, că va fi deportată în Siberia dacă nu va intra în colhozuri. În rezultat, de la 6 iulie până la 1 septembrie 1949, în RSSM au fost organizate 750 de colhozuri în care au intrat 183.333 gospodării ţărăneşti (procentul gospodăriilor ţărăneşti colectivizate sporind de la 32,2 la 71,7 procente) .

Sfârşitul anilor ’80 aduce o revigorare a sentimentelor naţionale, în contextul relaxării din perioada gorbaciovistă. Are loc un proces de emancipare, iniţial în cadrul Uniunii Sovietice, a R.S.S. Moldoveneşti, devenită mai întâi R.S.S. Moldova, emancipare începută cu oficializarea limbii române şi trecerea la alfabetul latin (31 aug. 1989), cu reintroducerea tricolorului românesc (27 apr. 1990), cu declararea suveranitatii ei (23 iun.), cu adaptarea stemei la traditia moldoveneasca (3 nov.)

Aceste momente nu sunt lipsite de frământări. În 1992 se autoproclamă Republica Transnistreană, fapt ce antrenează un conflict militar în care este antrenată şi Armata a 14-a rusească, staţionată în zonă din perioada sovietică. În urma intervenţiei comunităţii internaţionale se încheie pacea, dar problema rămâne în continuare una spinoasă, negocierile între Republica Moldova şi Transnistria fiind intermediate de Rusia, Ucraina şi OSCE.

Ultima perioadă e marcată de revenirea comuniştilor la putere în Republica Moldova, încercările de rusificare a populaţiei, de revenire la situaţia sovietică. Masive manifestaţii de stradă sunt convocate de partidele democratice, în încercarea de a schimba lucrurile sau măcar de a sensibiliza opinia internaţională. Dar ce se va întâmpla până la urmă, numai viitorul ne poate spune.

Basarabia rămâne în continuare o rană deschisă în sufletul neamului românesc. O rană pe care numai timpul şi înţelepciunea liderilor şi a întregului neam o poate vindeca.

Epilog:

„Veşnic Stăpân al Moldovei,

Din Cer, grija noastră o poartă.

Căci plânge clopotul Putnei,

Măria Ta, Ştefan, ne iartă.”

Pavel Coruţ – „Ne iartă, Stăpâne”