Herodot

este primul dintre istoricii greci care ne transmit informatii pretioase despre populatia si teritoriul Daciei

IV, 48. Istrul, cel mai mare dintre toate fluviile pe care le cunoaştem, curge şi vara şi iarna mereu deopotrivă de mare, fiind dintre fluviile Sciţiei cel dintîi dinspre apus. Pricina că Istrul a ajuns cel mai mare fluviu este faptul că şi alte rîuri se varsă în el. Iată rîurile care îi sporesc apele: prin ţinutul Sciţiei [1] curg cinci mari cursuri de apă. Pe unul sciţii îl numesc Porata [2], elenii Pyretus, iar celelalte sînt: Tiarantos [3], Araros [4], Naparis [5] şi Ordessos [6]. Rîul pomenit mai întîi [7], bogat în apă, avîndu-şi cursul spre răsărit [8], îşi împreună apele cu Istrul. Al doilea pomenit, Tiarantos, curge ceva mai spre apus şi este mai mic. Araros, Naparis şi Ordessos, curgînd între acestea două, se varsă şi ele în Istru. Aceste rîuri, izvorîte din pămînt scit, măresc apele Istrului. Venind de la agatîrşi [9], fluviul Maris [10] îşi uneşte de asemenea undele cu ale Istrului [11].

IV, 93. Înainte de a ajunge la Istru [12] [Darius] îi supune mai întîi pe geţii [13] care se cred nemuritori, căci tracii care au în stăpînirea lor Salmydessos [14] şi care locuiesc la miazănoapte de Apollonia şi de oraşul Mesambria [15] - numiţi skymiazi [16] şi nipsei [17] - i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărîrea nesăbuită [18] [de a-l înfrunta] au fost robiţi pe dată, măcar că ei sînt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci.

IV, 94. Iată în ce chip se socot ei nemuritori [19]: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor [20] - pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis [21]. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată nevoile lor [22].

Trimiterea solului se face astfel: cîţiva dintre ei, aşezîndu-se la rînd, ţin cu vîrful în sus trei suliţe, iar alţii, apucîndu-l de mîini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de cîteva ori şi apoi, făcîndu-i vînt, îl aruncă în sus peste vîrfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămîn încredinţaţi că zeul este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cît mai e în viaţă. Cînd tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul [23], căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor [24].

IV, 95. După cîte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi în Pont [25], acest Zamolxis, fiind om [ca toţi oamenii], ar fi trăit în robie la Samos ca sclav [26] al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarchos [27]. Apoi, cîştigîndu-şi libertatea, ar fi dobîndit avuţie multă şi, dobîndind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zamolxis acesta, care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese [28] decît cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lîngă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul cît îşi ospăta oaspeţii şi le cuvînta astfel, puse să i se facă o locuinţă sub pămînt. Cînd locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborînd în adîncul încăperilor subpămîntene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui. Iată ce povestesc [elenii] că ar fi făcut el.

IV, 96. Cît despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin cîte se spun despre el şi locuinţa lui de sub pămînt; de altfel, socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decît un om, fie că o fi fost [într-adevăr] vreun zeu de prin părţile Geţiei, îl las cu bine. Aşadar, geţii care duc astfel de viaţă, fiind supuăi de perşi, urmară şi ei grosul oştirii.

IV, 104. Agatîrşii însă sînt bărbaţii cei mai gingaşi şi poartă mereu podoabe de aur [29]. Femeile le au de-a valma, ca să se lege între ei ca fraţii, şi astfel, înrudiţi fiind cu toţii, să nu mai fie roşi de pizmă şi ură între ei. În ce priveşte celelalte obiceiuri se apropie de traci.

V, 3. După indieni, neamul tracilor este cel mai mare [30] dintre toate popoarele; dacă ar avea o singură conducere [31] şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrînt şi cu mult cei mai puternici dintre toate seminţiile pămîntului. Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de acee sînt ei slabi. Tracii poartă multe nume [32], fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au, în toate, obiceiuri asemănătoare, în afară de geţi, de trauşi şi de cei care locuiesc mai sus de crestoni [33].

V, 4. Dintre aceste seminţii trace, obiceiurile pe care le au geţii, care se cred nemuritori, le-am arătat. Trauşii, în toate privinţele, au aceleaşi datini ca ceilalţi traci, numai că la naşteri şi la înmormîntări iată ce fac: rudele se aşează în jurul nou-născutului şi încep să bocească cîte rele are să îndure, odată ce s-a născut, înşirînd toate pătimirile omului; pe mort însă îl îngroapă jucînd şi veselindu-se, sub cuvînt că de-acum se află în deplină fericire, scăpat de atîtea necazuri.

V, 5. Cei care locuiesc mai sus de crestoni [34] au următoarele obiceiuri. Fiecare ţine mai multe neveste; cînd moare unul dintre ei, o mare zarvă se inscă printre femei ăi griji serioase printre prieteni, ca să afle care dintre ele a fost cea mai iubită de bărbatul lor. Celei alese i se face următoarea cinste: copleşită de laudele bărbaţilor şi ale femeilor, ea este sugrumată lîngă mormînt de cea mai apropiată rudă, iar după aceea este înmormîntată împreună cu bărbatul ei. Celelalte încearcă o adîncă durere, deoarece pentru ele este cea mai mare ruşine să nu fie alese.

V, 6. La ceilalţi traci există următoarea rînduială: îşi vînd copiii pentru a fi duşi peste hotare. Pe fete nu le ţin din scurt, ci le lasă să traăiască cu bărbaţii pe care îi vor, dar pe femei le păzesc straşnic; îşi cumpără femeile de la părinţii lor pe bani grei. Ei socot tatuajul [35] un semn de distincţie, iar a nu fi tatuat ca lipsă de nobleţe; la ei, trîndăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca cîmpului, îndeletnicirea cea mai umilitoare [36]; a trăi de pe urma războiului ăi a jafului este cel mai frumos fel de viaţă. Acestea sînt cele mai de seamă datini ale lor.

V, 7. Cinstesc numai pe următorii zei: pe Ares, pe Dionysos [37] şi pe Artemis [38]. Regii lor, spre deosebire de ceilalţi cetăţeni, cinstesc dintre zei mai ales pe Hermes şi numai pe el se jură, susţinînd că îşi trag obîrşia din Hermes.

V, 8. Înmormîntările celor cu stare se fac astfel: ţin mortul la vedere timp de trei zile şi, după ce jerfesc animale de tot soiul, benchetuiesc, jelindu-l mai întîi; apoi îl înmormîntează arzîndu-l sau, în alt chip, îngropîndu-l în pămînt; iar, după ce înalţă mormîntul, rînduiesc întreceri de tot soiul, în care cele mai mari răsplăţi sînt statornicite, pe bună dreptate, pentru lupta corp la corp [39].

Note

[1] În concepţia lui Herodot, la răsărit de Carpaţi şi de agatîrşi.

[2] Porata (Pyretos) este Prutul.

[3] Tiarantos, după majoritatea comentatorilor, este Siretul.

[4] Araros este, probabil, Buzăul care, în acest caz, va fi avut două numiri, una scită, Araros, şi alta, Musaeus sau Buzaeus – vezi Radu Vulpe, Piroboridava, Bucureşti, 1931.

[5] Naparis este probabil Ialomiţa.

[6] Ordessos este şi după asemănarea numelui Argeşul (Minns, Scythians and Greeks, Cambridge, 1913 p. 28). V. Pârvan, Getica, II, p. 42, susţine că Ordessos e o formă modificată de Herodot, că de fapt, şi în antichitate Argeş se pronunţa aproape ca azi (Argessis). Cf. tot V. Pârvan, Getica şi Dacia: Civilizaţii străvechi, 1957, p. 103. În enumerarea celor cinci afluenţi din stînga Dunării care străbat teritoriul de azi al patriei noastre, Herodot începe şi termină cu două nume identificabile: Porata-Pyretos-“Prutul” şi Ordessos-“Argeşul”, amîndouă situate la extremităţile unei regiuni de stepă (“scitice”). Al doilea rîu, “ceva mai spre apus şi mai mic”, Tiarantos, este Siretul, nume care coincide şi fonetic cu Sarat-Seretos (atestat şi sub această formă). În ce priveşte celelalte trei, expresia lui Herodot διά μέσου τούτων ίόντες a produs încurcătură ăi a devenit punct de plecare pentru controverse. Luată literal, expresia ar însemna sau că cele trei rîuri ar curge între Prut şi Siret, ceea ce pe teren nu se verifică, sau că Tiarantos ar fi egal cu Oltul, ceea ce ne-ar obliga să identificăm Siretul cu Araros. S-ar putea ca expresia διά μέσου τούτων ίόντες (verbul ίόντες neînsemnînd neapărat “curgînd”, cum ar fi ρέουτες, ci “mergînd”) să aibă un sens vag şi să se refere la dimensiunile rîurilor, “ţinîndu-se printre ele”, ca mărime, iar nu la poziţia lor. Oltul, după toate probabilităţile, nu poate fi avut în vedere printre cele cinci rîuri, pentru că nu este un rîu “scitic”, fiind cu totul în afara stepelor pe care le parcurg celelalte rîuri. Pentru apele României, cf. V. Pârvan, Getica, II, p. 42.

[7] Adică Prutul.

[8] Πρός ήώ ρέων nu însemană aici “curgînd spre răsărit”, ci mai degrabă, aşa cum am tradus, “avînd cursul spre răsărit”, adică în comparaţie cu celelalte ape enumerate aici, Prutul este situat cel mai spre răsărit.

[9] Din Transilvania de astăzi, căci agatîrşii locuiau în podişul Transilvaniei.

[10] Maris este Mureşul, prelungit de Herodot pînă la Dunăre prin cursul Tisei inferioare.

[11] Pentru ştirile lui Herodot privind patria noastră vezi şi M. Simache şi Th. Cristescu, Ştirile geografice ale lui Herodot despre ţinuturile noastre, Buzău, 1942.

[12] Herodot nu cunoştea decît pe geţii dintre Balcani şi Dunăre, pentru că nu s-a oprit la Istria, de unde ar fi putut culege informaţii suficiente. Geţii din Moesia (din dreapta Dunării) nu sînt decît o ramură a triburilor gete; cei din stînga Dunării, numiţi daco-geţi, erau tracii septentrionali, care au populat Dacia începînd cu epoca bronzului, şi s-au întins pînă la Oderul mijlociu şi Vistula inferioară (vezi V. Pârvan, Getica, II; cf. şi Thucydides, Războiul peloponesiac, cartea I, cap. XCVI: “Geţii şi cei din părţile acelea sînt vecini cu sciţii şi trăiesc la fel în corturi, fiind toţi arcaşi călări”.

[13] Geţii, pomeniţi de Herodot şi atestaţi de mai mulţim scriitori antici, printre care Plinius, Historia naturalis, cartea a IV-a, cap. XXV, sînt o ramură a tracilor, stabiliţi între Istru (Dunăre) şi Munţii Haemus (Balcani). O altă ramură tracă, geto-dacii, sînt strămoşii noştri de baştină, vechii locuitori ai teritoriului de azi al patriei noastre.

[14] Salmydessos, localitate în Tracia, pe rîul Salmydessos, dispărută ulterior. Despre rîu vezi Xenofon, Anabasis, cartea a VII-a, cap. V.

[15] Apollonia şi Mesambria erau colonii greceşti pe coasta Mării Negre, spre Tracia. Azi Apollonia este Sizeboli, iar Mesambria, Misivri.

[16] Skyrmiazii, după Stephanos Bizantinul, au fost un popor învecinat cu geţii.

[17] Nipseii au fost locuitorii oraşului Nipsa din Tracia.

[18] Adică pricina înrobirii lor a fost exagerata lor bărbăţie, datorită cereia au nesocotit forţele uriaşe ale duşmanului şi s-au încumetat să îl înfrunte. Despre idealizarea geţilor în acest pasaj, pe acelaşi plan cu a sciţilor (cf. Homer, Iliada, cîntul XIII, vers 6: “oamenii cei mai drepţi”); vezi C. Balmuş, O apreciere a lui Herodot asupra geţilor, în “Buletinul ştiinţific al Acad. R. P. R., secţiunea de ştiinţe istorice, filozofice, economico-juridice”, III, 1951, p. 25-29.

[19] Prin “nemuritori” trebuie înţeles că geţii credeau un numai că după moarte sufletul un piere – credinţă răspîndită la multe alte popoare antice – ci că ajunge în tovărăşia zeilor. Despre credinţele geţilor vezi V. Pârvan, Getica, II.

[20] Zalmoxis, Zamolxis, Salmoxis sau Samolxis era socotit un δαίμων, o divinitate cu puteri mai mici decît ale unui zeu, θεός. Herodot îl numeşte însă şi θεός. De fapt, Zamolxis era zeul suprem al geţilor, ca Zeus la greci. Pentru etimologia numelui vezi Porphyrios, Vita Pythagorae, 14, Zalmos-“piele” (pentru că se spunea că Zamolxis a fost înfăşurat, după naştere, în piele de urs). Vezi şi V. Pârvan, Getica, III, p. 151 şi urm.; I. I. Russu, Limba traco-dacilor, Editura Academiei R. P. R., 1959, p. 81 dă următoarea etimologie: Zamolxis, zeul suprem al geto-dacilor, este un nume cu rădăcină indo-europeană, *gheme-l – “pămînt, sol; pămîntean”, şi este înrudit cu cuvîntul zemelo – “pămînt, Terra Mater” şi gr. Semele, mama lui Dionysos; cf. şi Hesychios: ζεμελεν βάρβαρον άνδράποδον Φρύγες.

[21] Gebeleizis – etimologia numelui se apropie de lituanianul giva şi leizis - “dătătorul de linişte”. Cf. şi, D. Detschew, Die thrakischen Sprachreste, Wien, 1947,, p. 100, şi V. Pârvan, Getica, p. 157 şi urm.

[22] Pentru sacrificiul uman asemănător la celţi, făcut tot din patru în patru ani, dar nu cu oameni liberi ci cu captivi de război, vezi Diodor din Sicilia, Bibliotheca, cartea a V-a, cap. XXXII, 6.

[23] V. Pârvan, Getica, III, p. 153, susţine că geţii trăgeau cu săgeţi spre cer nu pentru a-şi ameninţa zeul, ci pentru a se solidariza cu el, iar verbul άπειλέουσι – “ameninţă” din text este probabil o formă coruptă a unui alt cuvînt.

[24] Sfîrăitul acestei fraze, “căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor”, este interpretat de C. Daicoviciu, Herodot şi pretinsul monoteism al geţilor, Alba Iulia, 1945, astfel: “căci ei cred că (cel care tună şi fulgeră) nu e alt zeu decît al lor”, adică numai zeul lor tună şi fulgeră, combătînd astfel teza că geţii ar fi monoteişti, teză bazată în special pe această frază din Herodot. Despre politeismul geto-dac, arătînd ăi divinităţile atestate arheologic ca aparţinînd cultului de pe teritoriul Daciei, C. Daicoviciu a tratat mai pe larg în La Transylvanie dans l’antiquité, Bucureşti, 1945, p. 72-73. C. Daicoviciu arată că în nici un caz Gebeleizis nu era confundat cu Zalmoxis. “Monoteismul” dac este efectul unei interpretări diletantice şi neştiinţifice atribuită în mod greşit de unii învăţaţi români şi lui Pârvan. Autorul Geticelor, care cunoştea în mod profund istoria religiilor, vorbea de henoteism, ceea ce nu exclude politeismul, ci îl ierarhizează. Este forma de religie comună tuturor popoarelor indo-europene.

[25] Deci de la grecii care au colonizat ţărmurile Propontidei şi ale Pontului Euxin, locuri vizitate de Herodot.

[26] Grecii mai înstăriţi îşi cumpărau adesea sclavi de la populaţiile trace, dovadă numele de sclavi: Davus, Getes, Geta, atestate în literatura greacă şi latină.

[27] De la Zamolxis a învăţat – după părerea grecilor din Hellespont – teoriile pitagoreice, despre nemurirea sufletului şi transmigraţiunea lui (metempsihoza). V. Pârvan, Getica, III, p. 153 şi urm. susţine că grecii n-au înţeles nimic din credinţa geţilor, aceeaşi cu a popoarelor indo-europene din Europa centrală ăi septentrională, în esenţă credinţa în nemurirea sufletului şi continuarea vieţii după moarte alături de Zamolxis în cer; grecii au atribuit influenţei lui Pythagoras credinţe ale popoarelor de la nord de Grecia (vezi şi C. Daicoviciu, La Transylvanie dans l’antiquité, p. 40). C. Daicoviciu înclină să vadă în caracterul celest al divinităţii Zamolxis, iniţial divinitate chtoniană, o influenţă scită sau cimmeriană. Despre influenţa iraniană asupra divinităţii geto-dace şi transformarea caracterului ei iniţial, cf. V. Pârvan, Dacia, p. 71.

[28] “Felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese” se opuneau felului de viaţă primitivă a “barbarilor”.

[29] Aurul şi-l procurau probabil din nisipurile aurifere ale unor râuri.

[30] Herodot exagerează numărul tracilor; de altfel şi Tracia şi-o imaginează mai vastă decît era, deoarece nu cunoştea exact cursul Istrului; bineînţeles, dacă îi include şi pe tracii din nordul Dunării, Herodot se apropie de adevăr.

[31] Deşi Herodot vorbeşte în cartea a VII-a, cap. CXXXVII, despre “Sitalkes, regele tracilor”, el nu-şi închipuie că vreun rege trac s-a aflat vreodată în fruntea tuturor tracilor. Şi, într-adevăr, dacă Herodot îi include printre traci şi pe dacii din nordul Dunării, el are dreptate.

[32] În privinţa seminţiilor trace şi a numelor lor, Strabo, Geografia, fr. 48, dă un număr de 22; Herodot, în cursul Istoriilor, vorbeşte de 19, astfel: bessi – cartea a VII-a, cap. CXI; bisalţi – cartea a VIII-a, cap. CXVI; bistoni – cartea a VII-a, cap. CX; brygi – cartea a VI-a, cap. XLV; geţi – cartea a IV-a, cap. XCIII; dersai – cartea a VII-a, cap. CX; dolonci – cartea a VI-a, cap. XXXIV; hedoni – cartea a VII-a, cap. CX; ciconi – cartea a VII-a, cap. CX; crestoni – cartea a V-a, cap. III; crobizi – cartea a IV-a, cap. XLIX; kirmiani – cartea a IV-a, cap. XCIII; nipsei – cartea a IV-a, cap. XCIII; odomanţi – cartea a VII-a, cap. CXII; odryzi – cartea a IV-a, cap. XCII; peţi; sapei; sarţi – cartea a VII-a, cap. CX; trauşi – cartea a V-a, cap. III.

[33] Crestonii, locuitorii ţinutului Crestoniei, între rîul Axios şi Strymon, în sudul Macedoniei, pe rîul Trauos; vezi Herodot, cartea a VII-a, cap. CIX; cartea a VII-a, cap. CXXIV, cartea a VIII-a, cap. CXVI.

[34] Despre obiceiul tracilor din sus de crestoni de a-ăi lua în căsătorie mai multe femei, vezi Menandros, la Strabo, Geografia, 297, care pune în gura unui personaj ce reprezintă un sclav trac următoarele cuvinte: “Fiecare dintre noi ia în căsătorie, dacă un zece sau unsprezece femei, douăsprezece sau şi mai multe”. Ajustarea acestei ştiri şi a altora similare la V. Pârvan, Getica, Bucureşti, 1926, p. 169-171.

[35] Despre obiceiul tracilor de a purta “stigmate”, adică de a se tatua, vezi Herodot, cartea a IV-a, cap. CIV; Cicero, De officiis, II, 25; Dion Chrysostomos, p. 233: “Ce-i? Ai fost în Tracia? Eu, da. Ai văzut, aşadar, acolo pe femeile libere pline de stigmate şi purtînd cu atît mai multe stigmate şi mai colorate, cu cît se socot mai nobile şi din [părinţi] mai nobili”. Vezi şi V. Pârvan, Getica, p. 169-171.

[36] În general, în antichitate, încă din democraţia militară, iar în sclavagism cu atît mai mult, munca fizică prestată pentru procurarea celor necesare traiului a fost considerată de stăpînii de sclavi ca o îndeletnicire josnică, rezervată sclavilor; de aici, trîndăvia aparţinea nobililor, ea constituia un titlu de nobleţe.

[37] Pentru cultul lui Dionysos la traci, vezi Herodot, cartea a VII-a, cap. CXI

[38] Despre cultul zeiţei Artemis la traci, vezi Herodot, cartea a IV-a, cap. XXXIII.

[39] În greacă, la Herodot, μουνομαχίη (etimologic, “luptă izolată”), “luptă între doi adversari”, în special lupta între doi oameni înarmaţi, ceea ce constituie o foarte mare primejdie, de unde şi răsplata cea mai mare.