Anonymus

          Şi lăuda pământul Pannoniei ca fiind extraordinar de bun. Căci spuneau că acolo curg cele mai renumite izvoare de ape, Dunărea şi Tisa şi alte prea vestite ape, pline cu peşte bun. Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă, după moartea regelui Athila, pământul Pannoniei romanii ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi cu drept cuvânt se spunea că pământul Pannoniei ar fi păşunile romanilor, fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei. Dar să lăsăm aceasta!

……………………………………………………………………………. 

13. LUPTELE UNGURILOR PENTRU CUCERIREA BIHORULUI

           Iar ducele Arpad, trecând câteva zile, după ce s-a sfătuit cu nobilii săi, a trimis soli în fortăreaţa Byhor, la ducele Menumorut, cerându-i ca din drepturile strămoşului său, regele Athila, să-i cedeze pământul de la fluviul Someş până la hotarul Nirului şi până la Poarta Mezesyna.

          Trimişii lui Arpad însă, Usubuu şi Velec au trecut peste fluviul Tisa la vadul Lucy. Şi, după ce au pornit de aici, sosind în fortăreaţa Byhor, au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care i le trimisese ducele lor. În urmă însă, comunicându-i solia ducelui Arpad, au pretins teritoriul cu bunăvoinţă şi încercând cu diferite daruri, a treia zi le-a spus să se întoarcă acasă. Totuşi le-a dat răspunsul, zicându-le:

           <<Spuneţi lui Arpad, ducele Ungariei, domnul vostru. Datori îi suntem ca un amic, cu toate ce îi sunt necesare fiindcă e un om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce la-a cerut bunei voinţe a noastre nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă. Şi ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, ceea ce se tăgăduieşte. Noi, însă, nici din dragoste, nici din frică, nu-i cedăm din pământ nici un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui. Şi vorbele nu ne tulbură inima că ne-a arătat că descinde din neamul regelui, Athila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Ţi chiar dacă acela a răpit din violenţă această ţară de la strămoşul meu, acum însă graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-o mai smulgă din mâinile mele>>.

         Şi, spunându-le acestea, le-a dat drumul să plece. Atunci Usubuu şi Veluc, solii ducelui Arpad, se duseră în fuga mare la stăpânul lor. Şi sosind, au comunicat domnului Arpad solia lui Menumorut. Iar ducele Arpad şi nobilii săi, aflând aceasta, s-au aprins de mânie şi au poruncit numaidecât să se trimită o armată împotriva lui. Au hotărât să plece Tosu, tatăl lui Leu şi Zobolsu, fiul lui Eleud din care se trage neamul lui Saac şi de asemenea, Tuhutum, tatăl lui Horca, bunicul lui Geule şi Zumbor, din care se descinde neamul lui Moglout. Aceştia, luându-şi rămas bun de la ducele Arpad, au plecat nu cu o mică oaste şi au trecut peste Tisa la vadul Ladeo, neîntâlnind nici o împotrivire. A doua zi început să meargă călări peste lângă Tisa spre fluviul Someş şi şi-au aşezat tabăra, în locul unde este acum Zobolsu. Şi în acest loc, aproape toţi locuitorii ţării li s-au supus de bunăvoie şi, aruncându-se la picioarele lor, şi-au dat copiii ca ostateci spre a nu suferi vreo nenorocire. Căci se temeau de ei mai toate popoarele şi unii, fugind din faţa lor, de-abia au scăpat, care sosind la Menumorut a fost cuprins de o atât de mare groază că n-a mai îndrăznit să ridice mâna, căci toţi locuitorii se temeau de ei nespus de mult fiindcă auziseră că ducele Almus, tatăl lui Arpad, se trage din neamul regelui Athila.

…………………………………………………………………………….

          Auzind aceasta Menumorut, că Usubuu şi Velec, cei mai vestiţi generali ai ducelui Arpad, vin împotriva sa cu o puternică luptă, precedată de secui, s-a temut grozav şi n-a îndrăznit să le iasă în cale, fiindcă auzise că ducele Arpad şi ostaşii săi sunt foarte viteji în război, că romanii din Pannonia au fost puşi pe fugă, că au jefuit teritoriile Carinthinilor Moravieni, că multe mii de oameni au căzut prin ascuţişul săbiilor lor, că au cucerit regatul Pannoniei şi că duşmanii au fugit înaintea feţei lor. Atunci ducele Menumorut, părăsindu-şi mulţimea de soldaţi în fortăreaţa Byhor, el cu soţia şi fiica sa au fugit din faţa lor şi au căutat să rămână în pădurea Ygfon. Usubuu şi Velec şi întreaga lor armată veseli încep să meargă călări în contra fortăreţei Byhor şi şi-au aşezat tabăra lângă fluviul Iuzos. Iar a treia zi orânduindu-şi armele, au plecat spre castelul Belland şi, din cealaltă parte, soldaţii adunaţi din diferite naţiuni încep lupta contra lui Usubuu ţi a soldaţilor săi. Secuii şi ungurii omorâseră mulţi oameni prin loviturile de săgeţi. Usubuu şi Velec cu balistele lor uciseră 125 soldaţi. Şi s-au luptat între ei 12 zile şi dintre soldaţii lui Usubuu au fost omorâţi 20 unguri şi 15 secui. A treisprezecea zi însă, după ce ungurii şi secuii au umplut şanţurile fortăreţei şi voiau să aşeze pe ziduri, ostaşii ducelui Menumorut, văzând curajul ungurilor, încep să se roage de aceşti doi şefi de armată şi, descinzându-le fortăreaţa, veniră în picioarele goale, rugându-se înaintea feţei lui Usubuu şi Velec. Acestora punându-le oameni de pază, Usubuu intrat în fortăreaţă şi au dat acolo de multe bogăţii de ale soldaţilor acestora. Auzind acestea Menumorut de la vestitorii scăpaţi cu fuga, a fost cuprins de o mare groază şi şi-a trimis soli la Usubuu şi Velec cu diferite daruri şi i-a rugat ca chiar ei să fie mijlocitori ai păcii şi să lase pe soli să se ducă la ducele Arpad ca să-i vestească că Menumorut care la început prin delegaţii săi proprii cu inima ca de bulgar, cu îngâmfare i-a comunicat că îi refuză să dea o palmă de pământ acum, prin aceeaşi soli, învins şi zdrobit, nu stă la îndoială să-i dea întregul său regat şi lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa. Atunci Usubuu şi Velec au aprobat brusc planul lui şi, împreună cu delegaţiile lor, au trimis vestitori care să roage pentru pace pe domnul lor, pe ducele Arpad. Şi aceştia după ce au intrat în insula Sepel şi au salutat pe ducele Arpad, a doua zi delegaţii i-au comunicat solia lui Menumorut. Iar ducele Arpad, consfătuindu-se cu nobilii săi, a aprobat şi a lăudat propunerea lui Menumorut şi când a aflat că fata lui Menumorut este de aceeaşi vârstă cu fiul său Zoltan, n-a mai amânat cererea lui Menumorut şi a primit pe fiica lui ca soţie pentru Zulta, împreună cu regatul promis şi, trimiţând delegaţi la Usubuu şi Velec le-a dat însărcinarea să încheie şi să primească pe fiica lui Menumorut ca soţie pentru fiul său Zulta şi pe fiii locuitorilor, luaţi ca ostatici, să-i aducă cu sine şi ducelui Menumorut să-i lase fortăreaţa Byhor. 

    14. DESCRIEREA LUPTELOR CĂPETENIEI MAGHIARE TUHUTUM CU GELU, VOIEVODUL ROMÂNILOR

           Şi, rămânând aici mai multă vreme, Tuhutum, tatăl lui Horca cum era el un om şiret, după ce a prins să afle de la locuitori despre bunătatea ţării de dincolo de păduri, unde domnia o avea un oarecare blac Gelu, a început să ofteze dacă n-ar putea cumva să o dobândească printr-o favoare din partea ducelui Arpad, ţara de dincolo de păduri, pentru sine şi pentru urmaşi săi. Ceea ce s-a întâmplat, după aceea, întocmai. Căci ţara Ultransilvană urmaşi lui Tuhutum au stăpânit-o până în timpul lui Ştefan cel Sfânt şi ar fi stăpânit-o şi mai departe dacă Gyla cel Mic ar fi primit să se facă creştin, împreună cu cei doi fii ai săi Buia şi Bucna şi n-ar fi lucrat împotriva sfântului rege, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Iar mai sus-numitul Tuhutum, om foarte prevăzător a trimis pe un oarecare bărbat şiret, pe ascuns, să se informeze despre calitatea şi fertilitatea pământului din Ultransilvania şi ce fel de oameni sunt locuitorii de acolo şi dacă ar fi cu putinţă să se războiască cu ei. Căci Tuhutum voia să-şi câştige şi un nume şi pământ, precum spun lăutarii noştri: toţi au câştigat pământ şi au căpătat nume bun. Ce să mai spun? Când tatăl lui Ogmand iscoada lui Tuhutum, dând târcoale ca o vulpe, a văzut, pe cât poate cuprinde vederea omului, bunătatea şi rodnicia pământului şi pe locuitorii săi, i-a plăcut nespus de mult şi, în cea mai mare grabă, s-a întors la domnul său. Şi, după ce a sosit i-a vorbit multe domnului său despre bunătatea acelei ţări: că pământul acela este udat de cele mai bune râuri, al căror nume şi folos le-a amintit pe rând, că din nisipul lor curge aur, că aurul din acea ţară este cel mai bun aur, că de acolo se scoate sare şi materii sărate şi că locuitorii din acea ţară sunt cei mai nevoiaşi oameni din toată lumea. Fiindcă sunt blahi şi slavi care nu au alte arme decât arcuri şi săgeţi şi ducele lor Gelu e puţin statornic şi n-are ostaşi buni împrejurul său şi n-ar îndrăzni să se împotrivească curajului ungurilor, fiindcă suferă multe neajunsuri din partea cumanilor şi a pecenegilor.

          Atunci Tuhutum, aflând bunătatea acelei ţări, şi-a trimis soli la ducele Gelu. Ducele Arpad însă, după consfătuirea avută, a lăudat propunerea lui Tuhutum şi i-a dat voie să meargă dincolo de păduri să se lupte împotriva lui Gelu. Aflând acestea de la solul său, Tuhutum a făcut pregătiri cu ostaşi săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii acolo, a plecat peste păduri, spre răsărit, contra lui Gelu ducele blahilor. Iar Gelu, ducele Ultransilvan, auzind de venirea lui, şi-a strâns oastea şi a pornit călare, în cea mai mare fugă înaintea lui, pentru ca să-l oprească la porţile Mezeşului. Dar Tuhutum, străbătând pădurea într-o singură zi, a sosit la râul Almaş. Atunci ambele armate au ajuns în faţă, găsindu-se între ele numai râul. Iar ducele Gelu, cu arcaşi săi, voia să-i oprească acolo. 

            Iar făcându-se dimineaţă, înainte de auroră, Tuhutum şi-a împărţit armata în două părţi, a doua jumătate a trimis-o ceva mai sus, pentru ca, trecând peste râu, fără să afle soldaţi lui Gelu să înceapă lupta, după cum s-a şi întâmplat. Şi fiindcă trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă. Şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşi ducelui Gelu au fost biruiţi şi mulţi dintre ei şi omorâţi şi încă şi mai mulţi făcuţi prizonieri. Când a văzut acestea ducele Gelu, ca să-şi scape viaţa, a luat-o la fugă cu puţini dintre ai săi. Şi pe când fugea grăbit spre fortăreaţa sa, situată lângă fluviul Zomus, soldaţi lui Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare, au omorât pe Gelu lângă râul Copus. Atunci locuitorii acelei ţări, văzând moartea domnului lor, de bunăvoie, dând mâna şi-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca, şi, localitatea ce se cheamă Esculeu, şi-au întărit cuvântul prin jurământ. Şi din acea zi localitatea aceasta poartă numele de Esculeu, fiindcă că acolo au făcut jurământul. Iar Tuhutum , din ziua aceea, a stăpânit ţara în pace şi fericire şi urmaşi lui au stăpânit-o până la timpul regelui Ştefan cel Sfânt. Iar Tuhutum a dat naştere lui Horca, Horca a dat naştere lui Geula şi Zubor. Geula a avut două fete, dintre care una se chema Caroldu şi cealaltă Saraltu. Saraltu a fost mama regelui Ştefan cel Sfânt. Iar Zubor a dat naştere lui Geula cel Mic, tatăl lui Bue şi Bucne, în timpul căruia regele Ştefan cel Sfânt a subjugat ţara Ultransivană. Pe Geula chiar l-a dus legat în Ungaria şi l-a ţinut în închisoare toată viaţa, fiindcă era păgân şi n-a vrut să se încreştineze şi lucra împotriva regelui Ştefan cel Sfânt, cu toate că i-a fost rudă după mamă.  

15.LUPTELE CĂPETENIILOR MAGHIARE ZUARDU, CADUSA ŞI BOYTA CU GLAD, DUCELE ROMÂNILOR DIN BANAT.

           Şi nu s-a aflat nici un duşman care să ridice mâna împotriva lor, fiindcă groaza cuprinsese pe toţi oamenii din acea ţară. Şi, plecând de aici, au ajuns în părţile de la Beguey şi aici au rămas timp de două săptămâni, până ce toţi locuitorii din acea patrie de la Mureş până la fluviul Timiş, li s-au supus şi au primit pe fii ca ostateci. Apoi, plecând cu oastea, au venit spre fluviul Timiş şi şi-au aşezat tabăra lângă Vadul Nisipurilor. Şi când au voit să treacă peste fluviul Timiş şi le-a ieşit înainte Glad, din neamul căruia se trage Ohtun ducele acestei patrii, împreună cu o mare armată de călăreţi pedestraşi cu ajutorul cumanilor şi bulgarilor şi valachilor. A doua zi, fiindcă nici una din cele două oştiri nu putuse să treacă deloc peste fluviul Timiş, care se găsea între ele, Zuardu a însărcinat pe fratele său Cadusa ca, împreună cu jumătate din oastea sa să coboare mai jos, ori cum ar putea, să treacă apa şi să înceapă lupta în contra duşmanilor. Cadusa, numaidecât dând ascultare poveţii fratelui său, a pornit călare cu jumătate din oştire şi s-a scoborât mai jos în fuga mare. Şi cum graţia dumnezeiască era de partea lor, trecerea le-a fost uşoară. Şi în vreme ce o parte din armata ungurilor era dincolo împreună cu Cadusa şi o jumătate de parte, dincoace, împreună cu Zuardu, atunci ungurii făcură să răsune trompetele de război şi trecând înot peste fluviu au început să lupte cu înverşunare. Şi, fiindcă ajutorul lui era alături de unguri, le-a dat o mare victorie, iar duşmanii cădeau înainte-le, ca snopii după secerători. Şi, în acest război au murit doi duci ai cumanilor şi trei cneji ai bulgarilor. Şi însuşi Glad ducele lor, numai luând-o la fugă au putut să scape, şi armata sa întreagă s-a topit ca ceara în faţa focului şi a pierit de ascuţişul săbiilor.

          Apoi Zuardu şi Cadusra şi Boyta, plecând de aici au venit victorioşi spre hotarele bulgarilor şi şi-au aşezat tabăra lângă râul Panoncea. Iar ducele Glad, luând-o la fugă, după cum am mai spus, a intrat de teama ungurilor în cetatea Kevea. Şi, a treia zi, Zuardu şi Cadusa, precum şi Boyta, din al cărui neam se trage Brucsa, orânduindu-şi armata împotriva fortăreţei Kevea, a început să dea lupta. Văzând aceasta ducele lor Glad, şi-a trimis soli şi a început să ceară pace, dăruindu-le de bună voie fortăreaţa împreună cu diferite daruri.

          Apoi mergând de aci, au cucerit cetatea Orşova şi au locuit în ea timp de o lună şi pe Boyta, împreună cu a treia parte din armată şi cu fiii locuitorilor luaţi ca ostateci, i-au trimis la ducele Arpad…