Populatie   nomada  de  neam iranian, stabilita in sec. 8 i.e.n. in stepele nord-pontice. Istoria scitilor este mai bine cunoscuta in perioada sec. 6—4 i.e.n. Aproape toate stirile pe care le avem despre ei au fost furnizate  de  Herodot, izvoarele  tirzii aducind putine date  noi.  Stadiul actual al cunostintelor se intemeiaza pe examinarea critica a textului lui Herodot si pe confruntarea lui cu izvoarele  arheologice.  Potrivit  lui Herodot, scitii nu erau de bastina, din tinuturile  nord-pontice  (IV,  9).  Ei au venit dinspre rasarit, izgonindu-i pe cimerienii localnici. Acest eveniment trebuie sa se fi petrecut nu mult inaintea colonizarii grecesti, poate chiar in sec. 7 i.e.n. Scitii au intemeiat in regiunile nord-pontice o puternica  uniune  tribala,  probabil dupa modelul celei a cimerienilor, care cuprindea si popoare nescitice. Nu stim daca acestea din urma se aflau in raporturi de egalitate tribala cu scitii sau daca, erau supusi lor.

      In aceasta  categorie ar intra scitii plugari,  situati  pe  linga  Olbia,  scitii agricultori,   undeva pe   Nipru,  scitii nomazi, pe Niprul de jos si altii. Scitii regali, ce locuiau intre Nipru si Don, par a fi alcatuit patura conducatoare militara a puterii scite, dupa cum spune Herodot: ... „(Scitii regali) ii  socotesc  pe  ceilalti  sciti  drept  robii lor" (IV 80). Asupra granitelor Scythiei se poarta discutii. La V se invecinau  probabil cu tracii (respectiv getii din Dobrogea), apoi cu agatirsii, cu  neuriii   (probabil  situati  in Podolia), iar in continuare spre NV, N  si  NE  cu  melanhienii,  budinii, androfagii,  tisagetii  si,  dincolo  de Don, cu sauromanii (sarmatii). Este sigur ca scitii erau un popor de calareti si ca puterea lor se exercita cu precadere in  regiunile  de  stepa,  asa incit a identifica tara lor cu stepa pontica de la Dunare pina la Don reprezinta  punctul  de  vedere  cel mai verosimil. In a doua jumatate a sec. 6 i.e.n. puterea scitilor a devenit un  pericol  pentru  Imperiul  persan. Regele Darius a fost nevoit sa organizeze o expeditie impotriva lor prin anii  514—512  i.e.n.  Se  presupune ca Darius urmarea sa consolideze stapinirea  persana in  Balcani, in vederea cuceririi  Greciei.  Rezultatele  expeditiei  lui  Darius  au  fost apreciate diferit de cercetatori. Nu este probabil sa fi fost un esec, asa cum scrie Herodot. Cert este ca expansiunea scitica spre V a fost oprita, iar persii  s-au  putut  indrepta   spre Grecia. In sec. 5 i.e.n. incepe declinul puterii scitice. Locul stapitnirii persane in Balcani a fost luat pe la 470 i.e.n. de regatui odrisilor, care  s-a opus inaintarii scitice. Agatirsii din Transilvania au fost totdeauna ostili scitilor si nu au fost niciodata supusi de acestia. Mai mult, regele  scit  Ariapeithes,  care stabilise relatii prietenesti cu odrisii  incuscrindu-se cu regele  odris Teres, este asasinat de regele agatirs Spargapeithes.  Aceste  stiri fragmentare transmise  de  Herodot  nu  permit reconstituirea istoriei evenimentelor din sec. 5 i.e.n., dar sint suficiente pentru a ne informa despre raportul de forte dintre scitii agatirsi si odrisi.

   Intarirea,  in  a  doua  jumatate  a sec.  5 i.e.n., a  Regatului  Bosporan din Crimeea, prin venirea la domnie a dinastiei Spartokizilor, a insemnat ridicarea unei forte de contrapondere fata de aceea a scitilor. In sec. 4 i.e.n., perioada de inflorire a Regatului Bosporan, scitii sint  infrinti  de  bosporani  care  isi asuma rolul de protectori ai mai multor cetati grecesti. Aceasta situatie politica, precum si intarirea puterii sarmatilor de peste Don  reprezinta probabil cauza principala a incercarilor de migratie spre SV a unor triburi  scite.  Astfel, regele  scit  Ateas incercind sa patrunda in Dobrogea pe la mijiocul sec. 4 i.e.n. a fost infrint  de  Filip  II  al  Macedoniei. Presiunea scita la Dunarea de Jos a continuat  si  sub  Alexandru,  cind generalul macedonean Zopyrion i-a infruntat pe sciti, si a ajuns pina la Olbia. Este sigur  ca triburi scite sa fi reusit sa  se  infiltreze  in  Dobrogea,  la  sfirsitul  sec.  4  i.e.n. si sa  fi  dainuit aici multa vreme, fiind, mai mult sau mai  putin,  independenti fata  de geti sau de cetatile grecesti. Dobrogea continua sa fie denumita Scythia pina in epoca romana. In sec. 3 i.e.n., formatii tribale scite, sub amenintarea triburilor germanice si celtice, exercita o presiune din ce in ce mai  mare asupra cetatilor nord-pontice, inclusiv asupra Regatului Bosporan. De asemenea scitii au avut de intotdeauna de luptat cu sarmatii, care in sec. 3 i.e.n. au patruns adinc in teritoriul scitic pin la Nipru, si in cele din urma au preluat tot teritoriul ocupat odinioara de sciti.

      Numele de sciti continua sa fie folosit, in virtutea traditiei, in textele  literare  grecesti si  latine,  pina in  epoca  bizantina, fiind atribuit popoarelor migratoare dinspre rasarit (sarmati, goti, huni, avari, slavi, bulgari, iar mai tirziu unguri, pecenegi, cumani) sau coalitiilor de astfel de popoare care veneau de pe teritoriul locuit altadata de sciti (dintre Carpati si Marea de Azov) sau care au  poposit  temporar pe acest teritoriu.  Populate  de  calareti  nomazi,  scitii aveau  o  economie bazata pe cresterea vitelor si a cailor.

     Erau razboinici, iubeau vinatoarea si, in lupta, preferau arcul cu sageata si   spada   scurta   numita   akinakes. Patura razboinicilor  era  la  mare cinste,  totusi stadiul democratiei militare fusese in mare masura depasit. Uniunea tribala scitica se apropia mult ca structura de forma despotiei  iraniene.  Ca toti  nomazii,  scitii au locuit initial in corturi si in care cu coviltir.  Sub  influenza  modului  de viata grecesc au  inceput, prin sec. 5 i.e.n., sa aiba resedinte stabile, intarite. Aceste cetati cu valuri de pamint se  inmultese  in  zona Niprului  in sec. 4 i.e.n., datorita faptului ca scitii trecusera pe plan general in defensiva in fata multiplelor amenintari.

     Ritul de inmormintare era inhumatia in pozitie intinsa in tumuli. Necropolele plane din zona nord-pontica ar putea sa nu apartina scitilor. Printre tumulii cercetati se afla  unii cu  morminte deosebit de bogat inzestrate in arme, podoabe (multe de aur), vase grecesti. S-au descoperit   numeroase morminte de cai (in tumulul de la Kostromskaia, in  zona Kubanului, s-au  gasit scheletele a  22 de cai, in aceiasi zona, 24 de cai). In sec. 4 i.e.n. mormintele  princiare  se  raresc, iar in sec. 3 i.e.n.  inventarul funerar scitic este mult mai saracacios. Legaturile lor cu cetatile grecesti sint strinse inca de la inceputui colonizarii. In atelierele  grecesti  se  lucrau  arme  si podoabe de bronz si de aur pentru aristocratia scitica. Cele mai multe obiecte descoperite in tumulii scitici sint de factura greceasca, dar lucrate intr-un stil  specific  lor.  Acestia  avean  preferinta  pentru  stilul  animalier.  Pe obiectele fabricate in cetataile grecesti sint reprezentate scene de vinatoare, animale salbatice sau fantastice, un motiv des intilnit fiind cerbul culcat sau capra cu  coarne lungi, de Caucaz. Problema artei scitice, care a preocupat pe cercetatori, se pune astazi pe un plan mult mai limitat. Este greu sa se precizeze elementul original scit. Contributia  artistilor  greci  a  fost considerabila.  Gustul  artistic al  scitilor pare de asemenea sa fi fost in mare masura influentat de arta iraniana si  de  cea  urartiana.  Spre  deosebire de acestea din urma, se observa insa o  predilectie  pentru  un  stil realist.  Presupusa  prezenta  a  scitilor  in Europa de SE se intemeia pe identificarea ca scitice a unor vestigii de cultura materiala, de nume de riuri ori  de  persoane.  Mai  recent,  s-a inceput sa se faca distinctia intre ceea ce este iranian scitic si ceea ce este produs material grecesc ori traco-getic.  Astfel,  o  serie  intreaga  de obiecte de podoaba, cum ar fi vestitele  tezaure  de  argint traco-getice, nu mai sint legate de arta scitica. Altele,  ca  oglinzile,  aplicile  cruciforme de la tolbe etc., s-au dovedit a   fi  produse   grecesti   destinate   in general luniii barbare.  In sfirsit o serie de arme ca akinakes-ul, virfurile de sageti cu trei muchii, au aparut in  numar  mare  in  asociatii  sigur nescitice, astfel ca nu mai pot forma un argument pentru prezenta scitic. De remarcat ca nici un izvor antic nu vorbeste explicit de prezenta lor in  spatiul carpato-dunarean.  In sensul cel mai larg al cuvintului, poate fi luata in discutie ca facind parte din Scythia doar regiunea de stepa a Baraganului. Dar Baraganul se caracterizeaza printr-o lipsa aproape totala de vestigii arheologice din sec. 6—5 i.e.n. Pare a fi o stepa nelocuita, un „pustiu" in cuvintele lui Herodot (V, 9). Era mai degraba o zona in care scitii puteau face usor raiduri, impiedicind desfasurarea unei vieti sedentare, normale. Nn exista dovezi pina la aceasta data care sa pledeze pentru o locuire efectiva in aceasta regiune a scitilor. Prezenta lor in Transilvania centrala se baza pe identificarea  de  catre  unii  cercetatori a agatirgilor  cu  scitii, ipoteza  neimpartasita  de  altii,  care  considera  pe agatirsi  iranieni sau traci, dar nu sciti.

      De remarcat raritatea pieselor de harnasament,  de  altfel  destul de numeroase in Romania, tocmai in zona presupusa a fi fost locuita de agatirsi  (pe  Muresul  superior).  In ceea ce priveste influentele culturii scitice  asupra  celei  geto-dacice,  ele au fost mult exagerate in trecut. Este firesc sa presupunem ca au existat.   Nu   putem  insa  afirma, pentru nici un obiect luat in parte, ca ar fi de factura scitica. De aceea, fara a nega rolul influentelor scitice, trebuie sa subliniem ca ele nu pot fi apreciate in mod corect in momentul de fata, datorita in special modului inegal de cunoastere a descoperirilor  arheologice  din  spatiul  geografic  locuit  de  sciti.  Toate teoriile formulate in ceea ce priveste problema prezentei scitice in Romania au, in continuare, o temelie  construita din ipoteze. Primele monede ale scitilor din Dobrogea ar fi, dupa unii, tetradrahmele din vremea lui Ateas (sec. 4 i.e.n.).

      Regii  sciti, Ailios,  Sariakes,  Tanusa, Akrosas,  Charaspes  si  Kanites, au emis dupa mijlocul sec. 3 i.e.n. si mai ales in sec. 2 i.e.n. aproape 50 de tipuri monetare, din bronz. Din timpul  lui Sariakes  dateaza si o moneda de argint avind pe avers capul lui Apollo, iar pe revers spic/maciuca si gorytos (teaca) cu arc, asemenea drahmelor din  Callatis si legenda    BAZILEOS   ZAPIAKOY (Basileos Sariakou). Cu exceptia lui Kanites, acesti dinasti sint cunoscuti numai prin monede. Tipurile utilizate  sint partial imprumutate din iconografia monetara a oraselor pontice: Tomis, Callatis si Dionysopolis, fara a  fi  insa  imitatii  servile  ale acestora.  Executia  efigiilor,  legendele  si  monogramele,  intotdeauna corecte, par sa indice utilizarea unor mesteri greci in procesul de emitere. Aceste  monede  au  fost  gasite  in special intre Callatis si Dionysopolis. In aceasta zona trebuie sa  se fi intins regatul scit si in mod verosimil ne putem gindi la regiunea capului Caliacra si a orasului Bizone, unde densitatea  descoperirilor  este  mai mare.

 E. H. Minns, Scythians and Greeks,1913;

 M. Ebert, Sudrusland im Altertwn, 1921;

 M. Rostovtzeff, Iranians and Greeks in South Russia, 1922;

 id., Skythien und der Bosporus, 1931;

 G. Borovka, Scythian  Art,  1928