Populatii indo-europene de limba kentum, mentionate pentru prima data in sec.6—5 i.e.n. de Hecateu din Milet si Herodot si localizate la izvoarele Dunarii  si  In  NV Peninsulei  Iberice.

     Mai tirziu, catre sfirsitul primei epoci a fierului (Hallstatt), protoceltii ajunsi in  E Frantei,  Bavaria  si  Boemia ating o dezvoltare remarcabila. Sint cunoscute pentru aceasta vreme asezari puternic intarite  (Mont Lassois,Heuneburg) si bogate morminte tumulare ce contin vase de bronz si podoabe de aur greco-etrusce (Vix, Bad Cannstatt, Villingen, Hradenin).

     Datorita exploatarii intensive a fierului, a relatiilor comerciale cu centrele etrusce si coloniile grecesti (mai ales  Massalia/Marsilia),  datorita  in egala  masura cresterii populatiei si puterii sale de expansiune cele mai multe formatiuni celtice ajung in a doua jumatate a milenniului I i.e.n. la o mare prosperitate. Cultura materiala si spirituala dezvoltata de celti La Tene, a denumit si cea de a doua epoca a fierului  in  Europa. Cea  mai  veche faza a acestei perioade.  La Tene A (500—400 Le.n.) se manifesta printr-o  evolutie  ascendenta economica si prin diferentieri sociale, in cadrul unei avansate democratii  militare.

     Deplasari de populatii se petrec in E Frantei  (Champagne/Marna),  in Austria si Elvetia. Cea de a doua faza a culturii La Tene, numita, arheologic La Tene B1—B2 (400—250 i.e.n.),  se  caracterizeaza  prin  mari prefaceri in lumea celtica, fiind in acelasi timp si o perioada de mari cuceriri teritoriale.

      Celtii au atins si afectat politic, economic si cultural, nu numai mari spatii din Europa central-estica  si  extrem  apuseana  (insulele britanice) dar si societatea lumii clasice din Italia, Grecia si Asia Mica. Prima mare invazie celtica s-a produs  in  Italia. Curind  dupa  anul 400 i.e.n. senonii lui Brennus cuceresc importantul centru etrusc de la Chiusi, apoi se indreapta spre Roma pe care o jefuiesc (387 i.e.n.) si ajung pina in S Peninsulei Italice si  chiar in  Sicilia. Vreme de doua veacuri, etruscii, apoi romanii s-au razboit cu aceste mari uniuni de triburi care in cele din urma au ramas in Lombardia (Gallia Cisalpina) si la N de Ancona  (Ager  gallicus). In  a  doua jumatate a sec. 4 i.e.n., alte triburi celtice incearca sa patrunda in Peninsula Balcanica. Opriti pentru o vreme de Alexandru eel Mare si Lisimah, curind dupa moartea acestuia din urma, celtii patrund in Thracia, Iliria, Paeonia si Thessalia, distrugind totul in calea lor. In 278 i.e.n. distrug si jefuiesc sanctuarele de la Delfi. Neintelegeri  si  amestecuri  in  conflictele dintre diadohi slabesc insa fortele invadatorilor. Unele grupari se stabilesc in SV Bulgariei intemeind aici un stat efemer (regatul din Tylis), altele se intorc in Iliria,  unde triburile scordiscilor se vor aseza intre Dunare si Sava. Alte grupari trec Helespontul si ajung in Asia Mica, primind din partea regelui Attalos I teritorii intinse. 

     In partea  apuseana a Europei,  in insulele britanice, expansiunea celtica s-a petrecut poate mai de timpuriu (sec. 5—4 I.e.n.). Cultura La Tene in  insulele britanice s-a  desfasurat ulterior independent de aceea de pe continent, pina in vremea cuceririlor romane (sec. 1—2 e.n.).  In  Europa centrala  alte  mari uniuni tribale celtice s-au extins la Dunarea mijlocie in cursul sec. 4 i .e.n. In afara de puternicele triburi ale boiilor, stabilite mai de mult in Boemia si apoi in Moravia si Slovacia, in N Pannoniei se  aseaza  neamurile anartilor, iar mai la S, in jurul Budapestei,  acelea  ale  eraviscilor. Uneltele, armele, podoabele si o  variata ceramica lucrata la roata pastreaza pretutindeni aceieasi caractere. Chiar si  in  Peninsula  Balcanica  si  Italia, unde civilizatiile superioare greces si italice au dominat, se intilnesc produse celtice in asezari si necropole.

     Pe la sfirsitul sec. 4 i.e.n., incepe sa se manifeste si un nou stil artistic in care  motivele ornamentale curbiliniare, pline de fantezie, infring regulile  severe  ale  simetriei.  Acest  stil numit Waldalgesheim sau liber  s-a extins in toata lumea celtica, din insulele britanice pina in spatiile celtilor orientali. Cea de a treia faza a epocii La Tene, denumita si La Tene C (250—100 i.e.n.), reprezinta si perioada de maxima dominare a celtilor in tot cuprinsul fisiei de mijloc a  Europei  vestice  si  central-rasaritene. Stapini  a  celor  mai  importante centre metalurgice (fier, aur, argint,  arama) din Austria, Germania, Boemia si Polonia vestica, celtii produceau unelte, arme si obiecte de tot felul; buni agricultori, foloseau fierul de plug si cutitoiul pentru despicat brazdele. Mari crescatori de turme de vite mari si mici, triburile celtice de pretutindeni  beneficiau  de  o  economie  prospera.  Comertul cu statele sclavagiste sau intertribal era activ.

     Pentru facilitarea vinzarilor si cumpararilor incep sa se foloseasca monedele de de aur si argint, batute de capeteniile tribale. Aceatia locuiau impreuna cu rubedenilie lor in asezari mari si puternic intarite (oppida), cu ziduri de piatra legate cu traverse de lemn (murrus gallicus), aparate cu turnuri si santuri de aparare. 0 parte din populate isi avea locuintele in cuprinsul cetatilor, alta locuia in asezari mai mici, nu prea indepartate  de  oppida. Cimitirele  tribale, desi numeroase, nu aveau o densitate prea mare (50—150 morminte).  Atit capeteniile, razboinicii cit si femeile lor se inhumau in morminte plane. Uneori se observa, in  cadrul necropolelor, anumite grupari cu semnificatie  cronologica  dar  si  sociala.

     In teritoriile cucerite de mai putinta vreme, sau in care populatiile suprapuse posedau o cultura proprie mai avansata, se intilnesc adesea morminte de incineratie  in  urna  sau  in  groapa, forma rituala preluata de la indigeni.

     In a doua jumatate a sec. 2 i.e.n., numarul asezarilor fortificate se inmultesc, ca efect al concentrarii fortei in mina unor capetenii de mari uniuni tribale, dar si din cauza aparitiei unor grave pericole din afara: migrarea in masa a neamurilor germanice din N Europei si presiunea dinspre S a Republicii romane. Cu toata aceasta situatie, nicaieri in spatiul celtic nu s-a constituit o formatiune statala, regat sau imperiu Celtic, dupa, modelul acelora din lumea mediteraneana si asiatica. Numeroasele razboaie si lupte care vor avea loc de la sfirsitul sec. 2  si in tot cursul sec. I i.e.n.  vor decima vitalitatea  celtilor  in  toate  teritoriul pe  care acestia le-au ocupat. Rind pe rind, puternicele oppida ale boiilor (Stradonice,  Zavist), ale vindelicilor (Manching), au fost distruse de valurile cimbrilor si teutonilor iar in  Gallia intre 59—52 i.e.n., sistematic  cucerite  (Avaricum, Gergovia,  Alesia) de catre legiunile lui Caesar. La Dunarea mijlocie a aparut un nou pericol, acela al  daco-getilor. Prin  anii  60  i.e.n., multe asezari intarite ale  boiilor, eraviscilor si scordiscilor au fost cucerite si ocupate de getii lui Burebista (Zemplin, Velem St. Vid, Budapesta/Gellert—Taban,  Zidovar).

     Aceasta ultima, perioada, denumita arheologic La Tene D (La Tenul final) (100—0), cu tot declinul general  al  lumii  celtice, mai pastreaza multe elemente caracteristice. Este epoca in care multe asezari contin numeroase importuri romane. Olarii introduc forme  noi,  adeseori  pictate in mai  multe  culori.  In toata aceasta  productie  se observa amprenta unui stil personal viguros (stilul celtic neosever),  desi principiile simetriei, venite mai ales din mediul roman, inlocuiesc manifestarile exuberante ale stilului liber, anterior.

     Din teritoriul Romaniei, numai Transilvania si Banatul au intrat sub dominarea directa a purtatorilor culturii La Tene. Provinciile extracarpatice nu au fost cucerite, dar au fost adesea tributare influentelor politice si  culturale  ale  acestora.  Nici  un izvor literar antic nu  mentioneaza direct numele triburilor care au patruns in partile apusene ale Romaniei. Totusi, pe baza datelor arheologice, confruntate cu informatiile de mai tirziu ale lui Caesar si Ptolemeu (sec.  I  i.e.n.—2  e.n.)  se  pare ca  N Crisanei si Cimpia transilvana au fost stapinite de puternicele triburi ale anartilor care isi aveau centrul puterii lor in bazinul superior al Tisei.

     De asemenea, unele descoperiri din SV Olteniei (Corlate, Padea, Gruia, Cornesti),  atesta prezenta unui grup de scordisci, la sfirsitul sec. 2 i.e.n. Acestia, impreuna cu triballii si dacii au format o coalitie, impotrivindu-se multi ani romanilor care presau din S Dunarii. Probabil ca intr-o epoca anterioara V Olteniei si o parte din Banat au facut parte din zona de dominatie  politico-culturala  a  scordiscilor din dreapta Dunarii. Primele patrunderi celtice in V Romaniei s-au petrecut in a doua jumatate a sec. 4 i.e.n. Instalarea lor insa in masa dateaza de la sfirsitul acestui veac si de la inceputul acelui urmator (La Tene B1—B2, dupa cronologia P. Reinecke—Kramer). Ei  au  ocupat indeosebi regiunile de podis si de cimpie ale Transilvaniei, iar de partea cealalta a Muntilor Apuseni, intregul ses al Crisanei. Aceste teritorii au fost cucerite de la dacii timpurii, de la o mica formatiune scitica asezata mai demult in bazinul superior al Muresului si a celor doua Tirnave, precum si  de  la  populatiile  scito-traco-ilire din bazinul Tisei, Crisurilor si a Muresului inferior (cultura Szentes-Vekerzug-Chotin).  Localnicii  de  prin aceste parti au opus o dirza, rezistenta fiind infrinti insa de puterea de soc a celtilor, indelung antrenati in razboaie, cit si de armamentului lor perfectionat. 0 dovada in acest sens o constituie numeroasele arme de fier, aflate in mormintele necropolelor celtice din V tarii. S-au gasit care de lupta, spade, sulite, cutite de lovit, coifuri, scuturi etc. (necropolele de la Apahida, Ciumesti, Curtuiuseni, Ghiris-Tarian,   Aradu-Nou).   Dupa ce noii veniti s-au asezat, regiunile cele  mai  manoase  pentru  agricultura,  cresterea  vitelor, extragerea sarii si exploatarea minelor de fier si argint, relatiile dintre celti si localnici au inceput sa ia forme normale de convietuire. In afara de un mare numar de daci care au preferat regiunile de dealuri si de sub munte, multi indigeni au  ramas in teritoriile cucerite, adesea in  comunitatile  celtice. Prezenta lor in asezarile celtice este atestata de ceramica lucrata cu mina, iar in cimitirile La Tene pot fi identificati prin mormintele specifice de incineratie in urna. S-au descoperit chiar asezari indigene in sesul Somesului,  care  desi  erau  vecine  cu centre celtice puternice si-au mentinut propria lor independenta. Cultura dacilor in cursul celor doua veacuri de dominare celtica continea inca multe din trasaturile proprii specifice primei epoci a fierului, fiind inferioara celei  celtice  aflata  in  plin  apogeu al dezvoltarii sale. A fost, asadar, in firea  lucrurilor  ca  populatia  indigena sa primeasca multe influente de la cei veniti dar si sa transmita multe din obiceiurile si produsele sale, vehiculind totodata din teritoriile extracarpatice, traco-getice si grecesti, produse meridionale. Din cele aproape 140 de locuri unde s-au descoperit pina in prezent, in  Transilvania  si Crisana, necropole   si asezari apartinind celtilor, reiese clar ca perioada lorde maxima inflorire apartine sec. 3 i e.n.

      Desi nu traiau in grupe compacte (in afara de necropolele de la Piscolt (jud. Satu-Mare) si Fintinele (jud. Bistrita-Nasaud) cu peste 150 de morminte, celelalte cimitire nu depasesc 50—70 de morminte), locuirile lor erau destul de dese in ambele regiuni. Din putinele asezari pina acum cercetate sistematic (Ciumesti, Seica Mica, Moresti), se observa ca preferau sa locuiasca ca si indigenii, in bordeie cu o incapere sau doua, acoperite cu  paioase sau  lemn. Nu s-au gasit deocamdata asezari intarite cu ziduri si santuri de aparare, cum se cunosc in aceasta vreme in V si centrul Europei. Numeroase gropi de provizii, mari cantitati de oase de animale domestice (vite mari, porci, oi, capre, cai etc.), foarte multa ceramica lucrata la roata, unelte, obiecte de podoaba ce s-au gasit in locuinte si in jurul acestora,  dovedesc  prosperitatea locuitorilor. Fara sa existe deosebiri nete de clasa in sinul comunitatilor tribale, se pot observa unele grupuri mai ales de razboinici, printre care desigur unele  capetenii care aveau o situatie privilegiata. Mormintele acestora sint deosebit de bogate in arme (spada, sulite, cutite de lovit, coif, camasi de zale), podoabe corporale si de vesminte (fibule,  bratari,  centuri si catarame, copci si nasturi decorati) si ofrande funerare  (patru pina la sapte vase si parti sau animale intregi, in special  porci).  Sotiile  acestor  luptatori au si  ele morminte bogate mai ales in podoabe (fibule, bratari, coliere, lanturi de briu). Mestesugarilor li se puneau uneori in morminte uneltele meseriei lor  (causul pentru  turnat fierul  topit,  rindeaua  si  foarfecele pentru tuns, ori briciul cu piatra de ascutit pentru ras). Sint si morminte sarace care aproape nu contin obiecte, dar ofranda funerara este de obicei nelipsita. In cimitirile din V tarii se intilnesc morminte de inhumane si de incinerate in urna, dar marea majoritate a acestor necropole contin   inmormitari  de  incmerafie  in groapa.

     Este o forma ritual funerara neobisnuita la celtii din V si centrul Europei.  Probabil ca acest obicei, cunoscut in afara de Transilvania, in NE Ungariei si SV Slovaciei, a fost preluat de la tracii timpurii care au contribuit la constituirea culturii tirzii hallstattiene Szentes-Vekerzug, amintita mai inainte. In  cursul  sec. 2  i.e.n. in intreaga lume celtica europeana se manifestau unele prefaceri ce reflecta  anumite tulburari (migratiile germanilor dinspre N  si  presiunea romana dinspre S). Efectele perturbatiilor s-au facut simtite si in mediul celt din Dacia preromana, aici poate mai accentuate si din cauza cresterii puterii dacilor, protejati de regiunile de munte. Din a doua jumatate a sec- 2 i.e.n., numarul  celtilor  este  in  vizibila  descrestere. Putine sint mormintele lor ce pot fi datate in aceasta vreme. Este posibil  ca unele  grupari celtice sa se fi  dacizat si sa  se  fi  pierdut in  masa localnicilor,  iar altele  sa se fi reintors in cimpia Tisei si in Slovacia, de unde plecasera probabil cu doua veacuri inainte. Nu este exclus de asemenea, ca dacii la inceputul puterii  lor,  atit  de  covirsitoare  mai tirziu in vremea lui Burebista, sa-i fi izgonit din Transilvania. Oricum,  la sfirsitul sec. 2 i.e.n. si la inceputul sec. I i.e.n., nu se mai constata arheologic prezenta lor efectiva. Ulterior, la Tisa, la Dunarea  mijlocie, in  Slovacia  si Moravia,  prin  anii  60 i.e.n., puternicele unitati ale daco-getilor lui Burebista infring si nimicesc triburile  boiilor,  anartilor,  eraviscilor si ale  scordiscilor. In  general  influentele celtice din spatiile extracarpatice nu se dovedesc prea puternice.

     Getii de la Dunarea de Jos aveau ei insisi o cultura evoluata.  Se constata totusi, in asezarile getice unele obiecte, mai ales piese de podoaba(bratari,  fibule)  si  citeodata,  vase lucrate la roata, de factura celtica (Zimnicea, Monteoru, Cetatenii din Vale). In Moldova centrala si de N unele manifestari ale La Tenului celtic sint mai evidente, fara a atesta deocamdata in mod cert o prezenta celtica efectiva.  Aceste  indicii  constau tot  in  obiecte  de  podoaba si ceramica.  In   citeva   asezari si morminte izolate (Cucuteni-Baiceni, Glivanestii-Vechi). Pina la descoperiri mai graiitoare, aceste indicii sint interpretate fie ca rezultatul unor importuri de la celtii din Transilvania sau SV Poloniei, fie ca se datoresc bastarnilor germanici, ca o cultura in parte de tip La  Tene (care patrunsesera la sfirsitul sec.  3 i.e.n. in  Moldova),  in  sfirsit, sau  unor grupuri de celti in trecere spre cimpiile bogate ale Ucrainei. Ptolemeu pomeneste mai multe localitati cu nume celtice pe care le situeaza in Dobrogea  septentrionala si in  S Republicii Moldova (Noviodunum, Arrubium si Aliobrix) .Tot de la geograful alexandrin se stie ca, undeva in S, intre Prut si Bug, se aflau triburile britogalilor (britolagilor), dupa nume fara indoiala de origine celtica.

     Intr-un decret de la sfirsitul sec. 3 i.e.n.  din  Olbia,  se  vorbeste  de pericolul  unei  coalitii  celto-germanice ce ameninta cetatea. Toate aceste informatiii   ne  arata  ca  si  partile rasaritene ale tarii noastre au fost intre sec. 3—2 i.e.n. sub influenza politica  si  culturala  celtica.  Manifestarile culturii celtice in Romania si mai ales in Transilvania nu difera prea  mult de  acelea din centrul Europei, mai ales din spatiile vecine noua, (Ungaria si Slovacia). Cele mai multe produse de uz comun, unelte, arme, podoabe, urmeaza aceeasi moda, a epocii,  ca pretutindeni in  lumea celtica.  Exista  doar uneori  un  decalaj  in  timp,  in  sensul  ca  unele obiecte lucrate in atelierele din V si  central  Europei  ajungeau  la  celtii transilvaneni mai tirziu, in timp ce atelierele   occidentale   introduceau intre  timp  produse  noi.  De  aici, unele dificultati de atribuire in cadrul manifestarilor fie artistico-culturale (stilul  sever,  liber  si  neosever),  fie de ordin cronologic. Desi numarul obiectelor de valoare artistica aflate pe teritoriul tarii noastre nu este prea mare, sint de relevat citeva piese rare chiar in vestul  celtic. Asa de pilda, este impunatorul coif de fier, deasupra caruia se inalta o pasare de prada. cu aripile desfacute (Ciumesti), sau alt coif zis „de la Silivas", a  carei  aparatoare  de  ceafa  este decorata cu motive specifice stilului liber.  Desi in linii mari celtii  transilvaneni au avut o cultura, de tip central si vest-europeana, se observa unele  particularitati in formele sale de manifestare care-i confera anumite caractere proprii. Acest specific se datoreaza diferitelor elemente culturale receptionate de catre celti de la populatiile cu care au conlocuit sau de la vecinii lor. In afara de adoptarea unor forme regionale de inmormintare (incineratia in groapa), preluata, de la tracii purtatori ai culturii   Szentes-Vekerzug,   se poate aminti introducerea  in repertoriul ceramicii celtice din V tarii a unor vase de tip greco-tracic, cum sint canile si cestile.  Ambele sint forme neuzitate in vestul celtic si au fost preluate  si adoptate  de  celtii  locali, numai din spatiul intracarpatic si din bazinul Tisei. Tot datorita contactului cu  traco-getii  si  eventual cu coloniile grecesti din Pont, au ajuns in Transilvania citeva vase grecesiti  de   lux,  ca  si  un  tip  de bratari de bronz cu manunchiuri de butoni reliefati (Ocna Sibiului), cunoscute numai in teritoriul getilor si tracilor sud-dunareni.  Toate aceste elemente culturale, la care se mai pot  adauga si unele venite direct din mediul dacic local, au fost absorbite si adoptate  de catre celtii din V Romaniei, devenind astfel proprii culturii  lor.  Din  acest  punct  de vedere, se  poate  considera  ca in cursul  veacurilor 3—2 i.e.n., acestia au  creat un facies   cultural  celtic, specific  regiunii  in  care  au  trait.

       Se apreciaza ca in lumea celtica din vestul si centrul Europei monedele proprii, majoritatea imitatii ale  staterilor  lui  Filip  II,  ale denarilor romani republicani si ale unor monede grecesti, isi fac aparitia, cel  mai  devreme,  la  sfirsitul sec. 3 i.e.n.

      Celtii stabiliti in Dacia si anume cei asezati in partile de NV par sa fi batut, in asociere cu  dacii, unele tipuri monetare de argint,  imitatii dupa tetradrahmele lui Filip II, in a doua jumatate a sec. 3 i.e.n. In rindul acestor emisiuni monetare s-ar integra unele tipuri de felul celor din tezaurele de la Tulghies-Miresu Mare (jud.  Maramures)  si  Silindia  (jud. Arad). Ele sint de o buna executie tehnica, variate ca tipuri, batute dintr-un argint cu titlul foarte ridicat. In afara acestor monede se mai cunosc in Dacia citeva emisiuni celtice din sec. I i.e.n., venite din Slovacia, din zona locuita de tribul celt al  boilor. Monedele respective, tetradrahme de argint, sint de  tipul  BIATEC  si  NONNOS, nume ale unor sefi de triburi. In Dacia ele se cunosc doar prin citeva descoperiri si anume:  Geoagiul de Jos  (jud. Hunedoara), Noul  (jud. Sibiu) si Tamadaul Mare (jud. llfov). Prezenta lor in Dacia este pusa in legatura cu campania lui Burebista impotriva  boiilor,  cu  care  prilej ar fi fost aduse, de catre luptatorii daci, si aceste monede.