"Ştefan cel Sfânt" (997-1938)

     Referitor la istoria româneasca a anilor 1002-1003, izvoarele scrise semnaleaza consumarea unui violent conflict armat care a opus proaspat unsului rege "de Unguar" (25 decembrie 1001) Stefan "cel "Sfânt" (997-1038), pe "Geula cel Tânar" (Gyla, Jula, Gelu etc., al gestelor unguresti, adica Iuliu), dinastul de la Balgrad (Alba cetate a lui Iuliu, Alba Iulia). Acesta era urmas al unificatorului întregii "Tari de dincolo de Codru" (Silvania), tara numita "Ultrasilvana" si, ulterior, si "Vlachia Tan Siuana" (Codex Latinus Parisinus) - "Geula" cel Batrân. "Ultrasilvana" devenise, de la jumatatea veacului X "un regnum latissimum et opulentissimum" (Chronicon Pictum Vinbodonenese), o mare TARA a românilor, unificata de "marele si puternicul duce" ("dux magnus et potens") "Geula cel Batrân", un ducat, pe care atât arheologia, prin lipsa oricaror urme maghiare în a doua jumatate a veacului X (dr. Radu Heitel), cât si izvoarele narative (Chronicon Pictum, Anonymus), îl contureaza ca pe un stat ("regnum") independent! Întradevar "Geula (Iuliu) cel Tânar" mostenise ereditar nu numai "domnia peste întregul regat al Ultrasilvaniei), ci si dusmania "Ungurilor care locuiau în Pannonia" (deci, la vest de Tisa, fluviul ajuns hotar al ducatelor românesti cu eterogenul ducat "de Unguar"). Cauzele adânci ale conflictului fiind cunoscute, întrucât, prin moartea lui "Gelu Românul" (c. 901), a cel "dux Blachorum" din centrul Transilvaniei (Anonymus), rezistenta românilor intracarpatici în fata noului val de migratie, departe de a înceta, se accelerase, pe masura împlinirii procesului de unificare teritoriala între Carpati Orientali, Meridionali, Mures si Tisa, ramâne de stabilit motivatia imediata a agresinii ungare din 1002.

     Potrivit gestelor, adversarul lui "Geula cel Tânar", Stefan "cel Sfânt" se tragea, pe linie paterna, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, patruns deja în onomastica româneasca, sub forma Toxaba). Acesta era nepotul lui Arpad - si avea un fizic singular printre maghiarii finici si turcicii care-i însoteau, fizic mostenit de la mama sa, fiica lui "Menumorut" - ducele Bihorului (între Tisa si Carpatii Occidentali): "ochii frumosi si mari", "parul negru si moale" cazând în "plete de leu". Era asadar fiul fiicei lui "Menumorut" si al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din casatoria lui Arpad cu fiica crestina a lui "DUCA" din Tara Unguarului, cucerita de maghiari dupa fixarea lor în regiunea numita cu un cuvânt din limba locului - "munca" - "Muncaci"). Toxun fusese casatorit de mama sa românca cu o "femeie din Tara Cumanilor" (nume dat în epoca teritoriilor românesti din Transilvania intracarpatica si de la est si sud de Carpati). Era, mai mult ca sigur, si ea, o românca sau româno-cumana ortodoxa, de vreme ce si-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, "Mihail", iar acesta, la rândul sau, avea sa-si boteze copiii "Vasile" si "Vladislav". Toxun a lasat mostenire "ducatul Ungariei primului nascut" - "Geysa". Tot preferintele mamei i-au adus probabil noului duce ca sotie pe una din fiicele lui "Geula" (Iuliu) cel Batrân, tatal (sau bunicul) lui "Geula cel Tânar", "Sarolt" în ungureste (Saroltha). Lasând la o parte faptul ca numele "Geula" (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica si toponimia româneasca sub formele de Gelu, Giulea, Giulita, Giulesti, Jula, Julea etc., ascunzându-l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul ca "Saroldu" - "Saroltha" si cumana si, respectiv maghiara, s-ar putea traduce prin "Oltul alb" sau "pamântul udat de apa Oltului" ("sar" - "noroi", pamânt îmbibat cu apa), într-un cuvânt "Tara Oltului". Cum "Geisa" nu se putea casatori cu acel stravechi teritoriu de autonomie româneasca al viitoarei Transilvanii, este de presupus ca a petit-o pe fiica ducelui (voievodului) sau, Iuliu cel Batrân, cel care, iesit din Tara Oltului avea sa-si stabileasca resedinta la Balgrad - Cetatea Alba, dându-i numele sau Alba lui Iuliu - Alba Iulia. O fiica al carui nume nu s-a pastrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de bastina! Traditia ne informeaza în plus ca "Sarolt" scria cu litere "morave", deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odata cu limba slavona ca limba liturgica si ca a construit la Veszprem o catedrala care seamana izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicata în 947 de tatal sau la Alba Iulia. De asemenea, si-a botezat fiul, nascut în anul 969, în ritul si în limba sa, "Waic" - Voicu, nume semnificativ, care apare pâna târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenentei etnice ("Vaik Olachis"). Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe care avea sa-l conduca - cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenegi, cumani si bulgari, turcici, slavi, romanici si români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) si "Bela" (derivat din germanicul Adalbertus).

     Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea sa fie rebotezat Stefan. De unde cele doua brate ale crucii sfântului Stefan, simbolizând cele doua botezuri. Brate care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizionistii unguri sunt în cuprinsul Ungariei si oblice când se afla în stapânirea bastinasilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croati, bosniaci, sârbi). Cazul actual! Este semnificativ, în acest context, faptul ca Voicu, în semn de veneratie, pentru Deodatus - cel care "împreuna cu sfântul episcop Adalbert din Praga" l-a rebotezat "Stefan" si i-a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese daruita de Bizant) ci titlul regal - îl va numi pe acesta, în româneste, ca pe un parinte spiritual al sau - "TATA" (Chronicon Pictum Vindobonense). De unde, spune Cronica Pictata de la Viena numele manastirii TATA si al tuturor pamânturile acordate lui Deodatus (ex. "Tátabanya"). Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATA, ca echivalent al lui parinte (pater) este de prisos sa mai subliniem ca "Szent Istvan" avea ca limba materna ROMÂNA pe care o vorbea în familie si la curte.

     Pretentiile regelui Voicu-Stefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, asadar decât din calitatea sa de român si invocarea drepturilor mamei sale, a însasi originii sale voievodale românesti. Venind însa în fruntea unei ostiri straine, Voicu-Stefan avea sa întâlneasca fara rezistenta stapânilor de drept ai pamântului intracarpatic, românii, condusi de fratele ori nepotul româncei "Sarlot" - românul Iuliu ("Geula") cel Tânar, urmasul legitim al unificatorului Transilvaniei, "Geula" (Iului) cel Batrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 si Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucuresti, 1941, Anexa 3, p. 225-226). Asdar la 1002-1003 s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea sa-i opuna pe regii Frantei regilor britanici, în "Razboiul celor o suta de ani", mascând interesul capeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sarii de pe Mures si a principalelor bogatii ale solului si subsolului transilvan. Pretentiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul "Szent-Istvan" a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TARII românesti intracarpatice. Agresiune motivata prin revendicarea de catre acestia a mostenirii lor românesti si concretizata, dupa trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu - Stefan, pe care o câstigasera prin lupta, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d'Anjou (1308-1342), care nu putea întelege relatiile dintre state decât în maniera occidenala, ca relatii între dinasti raportati ierarhiei dominate de împaratul romano-german si papa.