|
15 august 2002. Ziua Sfintei Marii, calduroasa si numai buna de vizitat
cate ceva prin tara. Ne-am stabilit de aseara traseul - pestera de la
Polovragi, piramidele de la Sona si, daca timpul ne permite, si templul de
la Sinca Veche pentru ca tot e in zona. Cum drumul spre Polovragi trece
obligatoriu prin Rm. Valcea, profitam ca de fiecare data de ocazie pentru
a manca pe Dealul Negru cei mai buni mici din tara. Verificati, testati,
recomandati la orice ora din zi. Sau noapte, dupa caz. Si bine facem ca
mancam pentru ca pana noaptea pe Valea Prahovei adio hrana de genul asta,
ramanem cu cea spirituala.
Pe drumul
spre tinta noastra trecem prin Horezu, localitate celebra pentru
farfuriile pictate din ceramica, pe care le putem cumpara din multitudinea
de mici bazare amenajate in fata portilor. Ne uimeste ca pe orice
bucurestean curatenia oraselului, plin de flori intens colorate pe
mijlocul si pe marginea drumului. Din pacate nu oprim la nici o ispita,
avem drum lung de strabatut, desi tare am arunca o privire prin bazare
macar. Trecem astfel si de Muzeul in aer liber al Trovantilor de la
Costesti, despre care am aflat atatea in facultatea de geologie. Pe alta
data vizita aici.
In sfarsit pe
sosea apare un indicator spre Polovragi, undeva pe dreapta. Drumul ne duce
pe langa locul pe care ma asteptam sa gasesc, la fel ca in copilarie,
traditionalul balci de Sf. Maria. Dezamagire. Cateva tarabe si vreo 20 de
cumparatori. Imi pastrez amintirea puhoiului de lume si a culorilor
ametitoare, e mai sanatos asa.
Dupa ce trecem de
Manastire, unde la ora aceea (10 dimineata) era slujba, drumul se
elibereaza de casele de pe margine si ne dezvaluie un peisaj in fata
caruia ramanem efectiv amutiti. E de nedescris. Un platou imens in capatul
caruia doi munti se bat cap in cap. De fapt, intrarea in Cheile Oltetului,
inceputul a doua masive gemene: Parangul in stanga si Capatanii in
dreapta. Cheile sunt foarte inguste, cum aveam sa aflam mai tarziu, in
unele locuri au doar 30 de cm distanta intre masivi. Daca am retinut bine,
cele mai inguste chei din Europa.
Ajungem dupa
ce inaintam cam 50 de m in chei la intrarea in Pestera lui Pahonie sau
Pestera lui Zamolxis, pe partea dreapta a drumului. Deschiderea e destul
de mare, ar incapea cred 2 TIR-uri unul langa altul deodata. Bucuria ca
suntem singuri acolo ne e umbrita de grilajul foarte inalt de fier forjat
care astupa intrarea si de lacatul ce troneaza pe usa. Logica ne spune ca
e deja un grup inauntru pentru ca lumina in ghereta paznicului e aprinsa.
Cum nu poate sa treaca mult pana la schimbarea vizitatorilor, coboram vreo
10-15 m spre apa care curge navalnica la 50 de m mai jos in chei. Din nou
imagine de vis.
Urcam inapoi
pentru a constata ca a mai aparut o masina, si inca una plina. Soferul-cap
de familie se intereseaza de ce e inchis, noi ne vedem interesul si ii
explicam ceva cum ca paznicul e mare credincios si e la slujba la
manastire pana la ora 12 si deci acolo nu e nimeni. Pare sa tina pentru ca
tipul hotaraste sa se intoarca in sat, dar totusi daca au venit pana aici
coboara cu familia spre apa. De ajuns de mult timp cat sa apara inca o
masina. De data asta soferul e documentat. Ne da superior peste nas, ce
sjujba ca el de la manastire vine si s-a cam terminat! Apreciem la justa
valoare cunostintele lui, mai ales ca e cu familia in care exista si vreo
2 copilasi plini de energie...s-a dus vizita noastra in liniste, doar noi
si ghidul!
Care ghid si
apare dupa vreo 3 minute, deschide poarta si ne anunta ca "imbracati-va
ca inauntru e frig, intram peste un sfert de ora!" Il oprim langa
poarta pana se incotosmanesc ceilalti, pentru o discutie de recunoastere.
E clar ca tipul nu sta degeaba pe acolo. Nu ca am fi crezut asa ceva. Din
pacate e foarte suspicios, ne studiaza pe fiecare si ne citeste ca pe
niste carti deschise. Perfect, are ce citi.
Cat discutam mai trec 5 minute. Apar unii si mai galagiosi, olteni pusi pe
glume. Le taie si lor avantul cu placa cu imbracamintea si -culmea - tot
cu "in 15 minute". Deci vrea sa mai vorbim. Semn bun.
S-au echipat si restul in diverse chestii calduroase, noua ghidul ne spune
confidential ca
depinde cui ii e frig, el i-a vazut pe unii transpirand
de caldura in dreptul Scaunului lui Zamolxis...si dupa cum stim celor cu
ganduri rele li se face rau cam tot pe acolo...Nu e de natura sa ma bucure
vestea, ma incearca un gand cum ca Zeul nu m-ar place foarte mult, e
prostie desigur, dar trebuie sa verific.
Intram fara a plati nimic. Aflam ca de fapt se
plateste la iesire, ca e foarte ieftin, 10.000 studentii si 20.000 restul,
si ca tristetea ghidului e mare, sunt oameni care nu-si permit nici
atat...ca inainte veneau mult mai multi in vizita. Si inca ceva: pestera e
imensa, nu i se stie lungimea. S-au exporat cam 30 de km doar. De vizitat
se viziteaza 800 de metri, foarte putin. Si asta de la eclipsa, cand a
fost o problema cu niste tipi ciudati care au ramas o noapte inauntru,
s-au departat de grup, ghidul nu i-a observat si i-a gasit dimineata
acolo. Li se terminasera bateriile si nu ajunsesera prea departe
(umiditatea in pestera e imensa, 90%, explicabil). De atunci e foarte
atent la cei care intra, si a inchis iluminatul care inainte ajungea la
1200 de m.
Suntem anuntati sa nu atingem cablurile de
curent de pe partea stanga, sa nu ne departam de grup. Care grup are deja
vreo 20 de persoane. Ghidul nu e prea incantat de tocurile unor doamne.
Nici noi. Zice ca vizita dureaza 20 de minute. Hai sa intram totusi.
Nu facem 20 de pasi in interior ca ne si oprim.
Prima chestie interesanta se afla deasupra
noastra. Din tavan se scurg stalactite in forme cel
putin ciudate: un delfin, un vultur in picaj, un alt peste, o multime de
alte animale perfect conturate ne sunt indicate cu fascicolul lanternei.
Straniu si frumos. Pacat ca nu ne iese si poza. Tot aici o atalactita are
forma florii numita polovraga, floarea care ar fi dat numele pesterii de
fapt si care crestea pe creasta muntelui. Un fel de gin-seng, un miracol
al naturii cu care stramosii nostri vindecau orice boala, si care a
disparut de mult.
Ajungem imediat la un perete la care ramanem
fascinati. Ghidul ne povesteste ca si cum ar fi cel mai normal lucru din
lume ca pe perete e scrisul dacilor! Culmea e ca nimeni nu intreaba nimic,
si nu cred ca pentru ca li se parea normal ca dacii sa scrie, ci mai
degraba din ignoranta. Nici noi nu intrebam, facem poze sa studiem acasa
ciudatele linii si puncte. A, intre timp mai aflam si ca niste egipteni au
venit de curand sa filmeze acolo un documentar, "Legenda lui Zamolxis"
sau asa ceva. Bine ca fac ei, pe noi romanii nu ne intereseaza:((
Inaintam spre scaunul lui Zamolxis. Energie
imensa. Intelegem de ce unora le e extrem de cald. Ghidul se opreste si
explica grupului cum ca uite, pe scaunul asta statea Zamolxis, aici isi
punea paharul, asta din spate e un sipridus impietrit care il distra ...Ramanem
cu el mai intr-o parte ca sa aflam ca scaunul a fost taiat. Oribil.
Stau destul de mult in fata locului sacru pentru a simti privirile
insistente ale ghidului aflat cu restul cam la 20 de metri mai incolo. Ma
duc cu regret spre ei, n-am de gand sa ii fac probleme. Ne mai spune ca
pestera e ramificata peste tot, de altfel se si vad galerii laterale, ca
exista si o galerie spre cetatea dacica de deasupra. Unde? Doar nu e nebun
sa ne spuna, maine ar fi plin de exploratori pe acolo, care numai de
istorie n-ar fi pasionati...corect, omul are mare dreptate!
Inca ceva interesant: undeva pe la 600-700 de m
pe dreapta pe peretele pesterii, o imagine macabra: un schelet cu coasa,
foarte bine conturat cu negru. Zice ghidul ca e facut de parintele Pahonie,
retras in pestera. Un preot sa deseneze moartea? Da, pentru a fi mereu
constienti de prezenta ei, ni se raspunde gandului nerostit. Grupul trece
grabit de acolo, nici nu arunca prea multe priviri imaginii. Vai cat le e
frica de moarte!
Restul pesterii mai prezinta intre altele o
stalagmita imensa, cam cat un stat de om, si inca una mare care are
lateral un cap de maimuta, apoi o sala cu o acustica deosebita si...gata,
capatul in intuneric. Oricum poze nu mai putem face, bateriile au cedat (intamplator?)
in fata imaginii mortii.
Ghidul asteapta rabdator sa revenim din bezna,
apoi ne escorteaza afara. Platim pretul intreg cu totii, chiar daca 2
dintre noi sunt studenti. Chestie de respect. Ne luam si niste pliante mai
mult pentru a lasa mai multi bani, si ramanem cu ghidul afara la alte
discutii. Timp de exact 7 minute ni se umple si o sticla de 2 litri cu apa
de la izvorul ce curge la intrare. Spune ca ne mai asteapta acolo. Poate
cand or sa fie mai putini vizitatori. Dar sa venim echipati, nu in
pantaloni scurti si cu lanterne...Si spera in renasterea tarii, si a
valorilor ei. De ce oare nu ne mira?
Inca ceva, poate e nesemnificativ, dar ma
gandesc ca au remarcat si altii: cele 20 de minute in pestera trec in
cateva clipe, iar cei 800 de metri nu par mai multe de 50. Ciudata
compresie a spatiului si timpului. Poate mi s-a parut. Sau poate nu?
|
|