Buridava

             Izvoarele antice menţionează o aşezare cvasi-orăşenească dacică denumita Buridava. În urmă cu mai bine de 35 de ani, am localizat acest centru — dava — al tribului burilor dacici undeva în judeţul Vîlcea. Pe atunci, în afara de cetatea de pămînt de la Grădiştea, nu dispuneam încă de nici o documentare, de caracter arheologic dacic, pe baza căreia să se poată susţine o atare ipoteză. Ne mărgineam doar la in¬terpretarea datelor scrise şi la argumente de natura logică, facînd şi supoziţia ca însuşi numele marelui Burebista nu poate fi străin de buri şi de Buridava de la sud de Carpaţi.
             În prezent, vechea intuiţie istorică începe să se contureze din ce în ce mai clar, pe măsură ce înaintează, an de an, cercetările arheologice de la Ocniţa (lîngă Ocnele Mari, jud. Vîlcea), efectuate cu colaborarea dintre Institutul Arheologic al Academiei Române şi Muzeul din Rm. Vîlcea.
             În zona de veche şi străveche exploatare a sării — una dintre bogăţiile naturale ale ţării noastre — a fost identificat sistem complex defensiv, format din trei cetăţi de pâmînt amenajate pe vîrfurile unor înălţimi care se închid spre salină ca o cetate, în jurul căruia se aflau aşezări şi vile intens locuite. Toată zona salinelor şi împrejurimile imediate sînt presărate cu numeroase aşezări din vremea dacilor. La baza acestora stau alte locuiri şi mai vechi, care se urcă pînă către începuturile epocii bronzului (acum aproximativ 4000 de ani) şi din prima epoca a fierului, cînd tracii au exploatat ocnele de sare locale, aşa cum s-a dovedit pe baza documentarii arheologice scoasă din săpăturile noastre. Se ştie că dacii, ca şi înaintaşii lor direcţi din epoca bronzului — prototracii — au fost crescători de vite şi aveau nevoie de sare, pe care o schimbau şi cu alte triburi, ceea ce a contribuit la ridicarea nivelului lor de trai şi la diferenţierea socială.

             Sistemul defensiv, recent descoperit, se adaugă de cel din Transilvania şi avea rolul nu numai de a apăra ţinutul bogat în sare de la Ocnele Mari de azi, dar şi de a păzi accesul pe Valea Oltului peste Carpaţi. Prin amploarea sa, acest sistem de apărare, cît şi densitatea locuirii civile din jurul său şi larga răspîndire a aşezărilor ne îngăduie să presupunem că Buridava dacică poate să fi fost la Ocniţa. Cetăţile de pe înălţimi erau înconjurate cu şanţuri şi valuri de pâmînt, acolo unde nu existau prăpăstii naturale. La picioarele pantelor s-au găsit şanţuri de apărare. În spatele acestora, pînă ultima terasă a cetăţilor, se găsesc terasări pentru locuit, pentru lupte şi pentru amenajarea palisadelor. O serie întreagă de terase coboară de la cetatea nr. 1 pînâ pe rîului Cosotei, unde se termina probabil cu un turn de apărare. De la aşezările civile din împrejurimi porneau cărări destul de late, pe care se retrăgea — de o dată din toate părţile — populaţia locală, cu turme cu tot, atunci cînd se anunţa vreun pericol. Bogate izvoare cu apă potabilă de munte se găseau de jur împrejurul cetăţii. Materialul arheologic este excepţional de bogat, de variat şi de original, oglindind, pe o parte, particularităţi locale, pe de alta integrîndu-se în marea unitate etno-culturală dacilor. În aşezări au fost identificate locuinţe patrulatere care erau construite din bîrne groase, cu talpa aşezată într-un şanţ anume amenajat. Locuinţele par a fi avut două camere şi vatră; în fiecare locuinţă au fost descoperite numeroase şi de diferite dimensiuni opaiţe numite căţui, toate lucrate cu mîna. A fost descoperit un însemnat număr de vase întregi şi fragmentare lucrate după vechea tradiţie, cu mîna şi ornamentate cu brîie crestate, cu striuri paralele, cu linii în valuri sau reprezentînd un brăduţ, de care se leagă străvechi credinţe. Demn de subliniat, constatarea că motivul decorativ în formă de valuri — care era considerat pînâ nu de mult drept slav — era folosit de strămoşii noştri daci cu cel puţin 8—9 secole înainte de pătrunderea slavilor pe teritoriul României.

             Acelaşi motiv ornamental îl întîlnim aci şi pe vasele lucrate cu roata, încă din secolul al III-lea î.e.n., cînd olăritul, devenit un meşteşug propriu-zis, se generalizase. S-a remarcat o gamă de forme de o rară bogăţie şi varietate. Majoritatea lor se dezvoltă din formele tradiţionale ale epocii fierului sau chiar ale epocii bronzului tracic. Unele însă sînt inspirate de prototipuri elenistice, care pînă acum se descoperiseră numai în tezaurele de argint, ca cel de la Sîncrăieni. Replica unor asemenea forme sudice, atît în metal preţios, cît şi în lut, datorată meşterilor locali este deosebit de importantă pentru istoria civilizaţiei dacice. Ea face dovada unor însuşiri deosebite în asimilarea unor bunuri culturale superioare şi transformarea lor după gustul şi spiritul de creaţie original al localnicilor daci. Aceeaşi putere de asimilare şi creaţie au dovedit dacii şi faţă de cultura celţilor. De pildă, chiar la Ocniţa s-a găsit o bogată ceramică pictată, de o pictură cu totul superioară, care la origine stă în legătură cu cea celtică, dar prin secolele III-II î.e.n., băştinaşii reuşiseră să creeze forme caracteristice, proprii numai lor.
             Se poate spune chiar că complexul dacic de la Ocniţa este deocamdată singurul loc unde s-a descoperit o aşa de mare cantitate de ceramică pictată, aparţinînd fazei vechi care era cunoscută pînă acum cu totul sporadic Este suficient a aminti că din aşezarea oppidum de la Popeşti pe Argeş, provine doar un singur vas întreg, ornamentat şi el tot cu benzi brune-roşii paralele, pe fond alb-portocaliu. Nu se mai poate susţine părerea unor cercetători că dacii ar fi imitat servil formele de cultură străină, provenind de la neamuri cu care ei veneau doar în contact prin intermediul schimburilor sau cu care au şi convieţuit cîtva timp pe a anumită zonă a teritoriilor locuite de geto-daci, cum a fost convieţuirea cu celţii (care a dus la influenţe culturale, materiale şi spirituale reciproce şi pe alocuri la o adevărată simbioză, deosebit de interesantă şi sesizată în cursul cercetărilor arheologice din ultimii ani). Fenomenul istoric al unei asemenea sinteze denotă gradul înalt de civilizaţie la care ajunseseră dacii, care au jucat, în aceste părţi ale Europei, un rol poate mai însemnat decît acela jucat de celţi în centrul Europei, întrucît strămoşii noştri geto-daci au păstrat o permanentă legătură cu civilizaţia mediteraneană şi micro-asiatică, precum şi cu cea scitică.
             În centrul de la Ocniţa de azi se înfiinţaseră ateliere de metalurgie, întrucît în săpături au fost găsite numeroase unelte : seceri, cuţite, scule de lucrat lemnul, un brăzdar de fier datînd cu mult înainte de vremea lui Burebista, precum şi o mare cantitate de zgură de fier şi creuzete folosite în metalurgie. Tot aici existau şi ateliere de prelucrare a bronzului şi poate a argintului. În săpăturile făcute au fost descoperite multe agrafe sau fibule, brăţări şi un interesant fragment dintr-un vas de cult. Într-o locuinţă s-a găsit o zăbală de fier, care aminteşte exemplarul din cetatea de piatră de la Piatra Roşie din Transilvania. Într-un anumit sector s-a dat peste oase de cal şi peste un întreg craniu. Se ştie că în luptă doar nobilii daci — tarabostes — luptau călare, ei singuri dispunînd probabil de herghelii de cai, ca şi aristocraţia tracilor meridionali, de care vorbesc cu admiraţie scriitorii antici. Oricum, în locuinţele spaţioase, luminate de mari opaiţe ornamentate frumos, în caracterul impunător al sistemului cetăţi, cît şi într-o anumită categorie de materiale arheologice — cum sînt, de pildă, ceramica pictată şi formele elegante ale unor vase lucrate la roată — se reflecta, fără îndoială, o diferenţiere socială, între nobili şi poporul dac de rînd. Aristocraţii întreţineau raporturi de schimb cu grecii şi romanii. În săpături s-au descoperit şi monede republicane romane, precum şi numeroase amfore fragmentare elenistice. Dacii din această excepţional de bogată regiune a Subcarpaţilor aveau şi unele construcţii de piatra, ale căror urme le-am găsit în săpături. Ei dispuneau, de asemenea, ca mijloc de transport, de un vehicul cu patru sau două roţi. Au fost descoperite resturi de la roţile carului care aveau butucul prins în buccea de fier.
             Aspectele culturii materiale de la Ocniţa sînt originale şi în multe privinţe noi, faţă de ceea ce ştim pînă acum despre cultura LaTene dacică. Dar şi unele laturi ale vieţii pirituale au fost dezvăluite de recentele astre cercetări la Ocniţa. S-au descoperit primele morminte dace de incineraţie. Ele au fost amenajate în interiorul aşezării civile din sectorul „Fundul Casotei". Unul dintre ele aparţine unei etape vechi a locuirii din acest sector. Rugul funerar a fost făcut pe loc, iar alături de el s-au depus într-o groapă anume săpată resturile de la incinerare. Oasele au fost împrăştiate printre obiectele inventarului funerar. În timpul ceremoniei, potrivit unui ritual întîlnit şi în alte părţi la daci, au fost sparte, în chip simbolic, multe dintre vasele puse în mormînt, printre care şi un minunat de frumos vas pictat, cu două torţi. În total, mormîntul acesta — care aparţinea, evident, unui nobil dac — avea opt vase întregi sau întregibile, majoritatea de factură tradiţională. Cel mai mare atingea o înălţime de circa 0,70 m, fiind unul dintre vasele cu cele mai mari dimensiuni găsite pînă acum în afară de frumosul vas decorat cu brăduţ, descoperit în sectorul „Valea Bradului". Al doilea mormînt de incineratie datează dintr-o perioadă ulterioară celui dintîi. Mortul a fost incinerat în afara aşezării civile, pe un rug încă neidentificat, dar amenajat într-un mod special : peste un pat de crengi mai groase s-a dat cu lut amestecat cu păioase. În groapa mortului au fost aduse resturi de oase incinerate, de chirpici ars şi vase sparte ritual.
             O asemenea civilizaţie superioară ca a dacilor nu putea să dispară o dată cu cucerirea romană. Ultimul orizont de locuire dacică de la Ocniţa se termină în general la începutul secolului al II-lea e.n. Urme de locuire a localnicilor au fost descoperite si după acea dată, cînd romanii preiau şi exploatarea salinelor din apropiere, după cum dovedesc urmele arheologice descoperite. Populaţia băştinaşă a fost însă risipită de către romani şi scoborîtă în valea Oltului. Aici, romanii, potrivit practicii din alte părţi ale imperiului şi aplicată chiar după distrugerea Sarmizegetusei — înfiinţînd alta, romană — au construit castrul de la Stolniceni, cu aşezările civile adiacente, căruia i-au dat numele de Buridava. În felul acesta, se menţinea aci şi vechea denumire dacică.

Bibliografie suplimentara:

        Dumitru Berciu, Buridava dacica la Ocnita?, in Magazin istoric, anul I, nr. 6, sept. 1967, p. 5-9;

        Dumitru Berciu, Buridava dacică, I, Bucuresti, 1981;

        Ghe. Bichir, Continuitatea în Dacia după retragerea romană. Asezarea din secolele III-IV de la Stolniceni-Rîmnicu Vîlcea (Buridava romană), in  Thraco-Dacica, 9, 1988, p.101-117;

        Ghe. Bichir, Anisoara Sion, P. Bardasu, Asezarea de la Stolniceni- Buridava, jud. Vâlcea, in Materiale, I/1992, p. 255-268 ;

        Dumitru Berciu, Buridava - puternic centru al geto-dacilor (Buridava - centre puissant des Geto-Daces), in Drobeta, 1978, p. 5-17;

        Dumitru Berciu, Asupra celor două opere de artă descoperite în 1983 la Ocniţa - Buridava (A propos les oeuvres 'd'art decouvertes en 1983 a Ocniţa-Buridava), in Thraco Dacica, 1984, 5, nr. 1-2, p. 84-91;

        Gheorghe Bichir, Cuptoarele de ars ceramică şi ţigle la Stolniceni-Buridava (Les fours a ceramique cuite de Stolniceni-Buridava), in SCIV A, 1989, 40, nr. 1, p. 45--56.

        Mircea Babeş, Ein Tamga - Zeichen aus der 150 dakischen Siedlung von Ocniţa (Buridava), in Transsilvanica. Gedenkschrift fur Kurt Horedt. Internationale Archaologie. Studia honoraria, 7, Rahden, 1999, p. 223-239.