Arhitectura civilă, militară şi religioasă la geto-daci

            Arhitectura militară va dobândi în sec. I î.e.n. şi în sec. I e.n. o dezvoltare excepţională, o dovadă a înaltului nivel al civilizaţiei. În regiunile de munte se ridică cetăţi de piatră impunătoare. Cele mai cunoscute sunt cele din munţii Orăştiei: Costeşti, Sarmizegetusa, Piatra Roşie, Blidaru, la care se adaugă cele de la Piatra Craivii (lângă Alba Iulia), Căpâlna, Tilisca şi cea de la Bâtca Doamnei (Piatra Neamţ). Nu trebuie pierdut din vedere că dacii au ridicat şi impunătoare cetăţi de lemn şi pământ, cum este cea de la Ocniţa din Subcarpaţii vâlceni, unde a fost localizată vechea Buridava dacică, pe baza unor inscripţii de epocă, făcute pe fragmente ceramice. Aceasta avea o acropolă şi trei terase, înconjurate toate de „zid” de lemn şi pământ, cu o grosime de peste 3,50 m. La cetatea de la Costeşti s-au folosit deopotrivă ziduri de piatră şi val de pămînt cu palisadă; cetatea dispunea de mai multe bastioane, unele în interiorul incintei de piatră, altele în exterior. Cetatea de la Sarmizegetusa se afla la altitudinea de 1200 m şi cuprindea o suprafaţă de 3 ha, iar zidurile aveau lăţimea de 3-3,20 m. Zidurile cetăţilor de piatră erau din blocuri fasonate şi aveau două paramente; între acestea se punea piatră sfărâmată şi pământ bătătorit formând emplectonul. În acelaşi fel au fost şi „zidurile” cetăţii de la Buridava.

            Cetăţile dacice de piatră şi de lemn aveau un caracter monumental, impresionant, ele făceau parte dintr-un sistem defensiv, deosebit de bine conceput în vremea lui Decebal. Ceea ce impresionează este complexitatea mijloacelor de apărare: ziduri de incintă, bastioane, turnuri de veghe şi apărare, terase şi platforme de luptă, valuri de pământ, palisade. Deşi era integrată în sistemul general defensiv, o cetate dacică dispunea şi de mijloace proprii de apărare, în cazul că ar fi fost izolată de restul cetăţilor. Dacii au ştiut să folosească terenul în chipul cel mai corespunzător apărării. În unele cetăţi mai mari existau „palate” ale căpeteniilor sau „turnuri-locuinţă”.

            Arhitectura religioasă este documentată de o serie bogată de monumente. Este vorba de seria sanctuarelor care, după planul lor, se împart în două categorii: temple patrulatere şi temple rotunde. Sanctuarul patrulater avea coloseul de piatră sau de lemn, care formau în general aliniamente. Amintim aici marele sanctuar rotund de la Sarmizegetusa, cu diametrul de 29,40 m şi prevăzut cu două cercuri de blocuri de andezit şi un cerc de stâlpi (coloane) groşi, de lemn. În interior se afla o încăpere absidală.

            Arhitectura militară şi religioasă s-a format într-un cadru organizat, sub autoritatea unor personalităţi ca Burebista şi Decebal. Impresionantele monumente de piatră, lemn şi pământ dau măsura puterii politice, militare şi economice a geto-dacilor. Dezvoltarea vieţii economice şi a forţelor de producţie în toate ramurile de activitate a determinat o progresivă perfecţionare a organizării sociale. Chiar înainte de cristalizarea civilizaţiei geto-dace se ajunsese la prezenţa unor uniuni tribale, cu o aristocraţie bine documentată. Abia la sfârşitul sec. VI-lea î.e.n., prin relatările lui Herodot privind lupta geţilor împotriva armatelor persane, în 514 î.e.n., putem deduce că geţii aveau o organizare politico-militară superioară şi o aristocraţie militară. Fără îndoială că premisele unei atari organizări erau mai vechi. Splendidele tezaure de aur şi argint de la Băiceni - Iaşi, Craiova şi inventarele mormintelor „princiare” de la Agighiol - Tulcea, Peretu - Teleorman şi coiful de aur de la Poiana - Coţofeneşti - Prahova, care datează din prima jumătate a sec. IV î.e.n., atestă prezenţa în această vreme a vârfurilor aristocraţiei formate după o lungă dezvoltare social-economică; ele se bucurau de o poziţie deosebită în societate şi de o viaţă de fast. Din rândul acestor vârfuri aristocratice se ridicau căpeteniile - basileii - uniunilor de triburi. Creşterea productivităţii diverselor meşteşuguri şi sporirea legăturilor comerciale cereau forme politico-economice şi militare mai largi, care să corespundă dezvoltării societăţii geto-dace după trecerea de pragul dintre sec. II şi I î.e.n. În sec. II î.e.n. civilizaţia geto-dacă se cristalizase definitiv, cu elementele sale de structură unitară, fundamentale, pe întreaga arie locuită de geto-daci. În sec. I î.e.n. ea va dobândi şi un alt element esenţial, de structură unitară, pe cel politic.

            În prima jumătate a acestui secol Burebista va crea primul stat centralizat şi independent, cuprinzând întreaga lume geto-dacă, de la nord de Haemus (Stara Planina) până în Carpaţii Păduroşi şi de la Tyras (Nistru) până în Europa est-centrală. Burebista se va găsi în fruntea acestei puternice formaţiuni politice aproximativ 4 decenii (80 — 44 î.e.n.). Apariţia pe scena istoriei din aceste părţi ale Europei a unei mari personalităţi, cum a fost Burebista, trebuie privită ca rezultatul unei milenare dezvoltări a traco-geto-dacilor. El a fost exponentul unei societăţi şi al unei aristocraţii, care atinsese un înalt nivel de dezvoltare în toate compartimentele vieţii materiale şi spirituale. Burebista apare pe fundalul unei bine structurate unităţi etnice, lingvistice, de cultură, economice şi spirituale. Burebista va imprima acestei multilaterale unităţi şi o pecete de unitate politică, punând bazele unei tradiţii statale ce va dăinui pe meleagurile Daciei străvechi şi la poporul român născut pe această vatră - până în zilele noastre. Spre vest, Burebista a desfiinţat centrele celţilor, iar între Carpaţi şi Nistru pe acelea, întârziate, ale bastarnilor. Istoricul Strabo spunea despre Burebista: „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, cumpătare şi ascultare de porunci, încât în câţiva ani a creat un stat puternic şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii. Ba a ajuns să fie temut şi de romani”.

            Statul condus de Burebista reprezintă un moment de cea mai mare importanţă pentru istoria poporului nostru şi a Europei sud-estice. Burebista dispunea de o forţă militară remarcabilă, el putând ridica o armată de 200 000 de ostaşi dacă este să credem pe acelaşi istoric Strabo. El a dus o politică împotriva Romei, căutând să ţină cât mai departe pe romani. De aceea a dus tratative cu Pompeius, rivalul lui Caesar, şi a încheiat cu el înţelegeri, ca între doi şefi de stat independenţi şi suverani, aşa cum va face şi Decebal în tratativele cu împăraţii Domitian şi Traian. Chiar numai faptul iniţierii şi ducerii de tratative cu state puternice, ca cel roman, dovedeşte că statul geto-dac din vremea lui Burebista şi Decebal se bucura de un prestigiu recunoscut, de putere militară, autoritate şi independenţă. După ce Burebista a ieşit de pe scena istoriei, statul întemeiat de el s-a împărţit la început în patru părţi, apoi în cinci, dar tradiţia generală statală s-a păstrat. Într-una dintre aceste microformaţiuni politice a rămas Deceneu, marele preot din vremea lui Burebista, care se bucura de o autoritate „aproape regală”. Un alt urmaş al lui Burebista poate fi considerat regele basileu Thiamarcus, atestat de o inscripţie descoperita în 1973 la Ocniţa - Buridava dacică, jud. Vâlcea. În epoca lui Decebal (87—106 e.n.), cultura materială şi spirituală a dacilor era mai dezvoltată decât în vremea lui Burebista. Viaţa economică era prosperă, iar schimburile comerciale cu romanii se intensificaseră. Statul dac din timpul lui Decebal era mai bine închegat, dar romanii instalaseră frontiera pe Dunăre. Pericolul roman se făcea din ce în ce mai ameninţător.

            Incursiunile dacilor la sud de Dunăre se înteţesc, iar campania trimisă de Domiţian sub comanda lui Cornelius Fuscus se termina printr-un dezastru, generalul roman căzând pe câmpul de luptă. În anul următor însă romanii învingeau pe daci la Tapae şi Decebal devenea rege clientelar al statului roman, după obiceiul pe care romanii îl aplicau şi altor state, cărora le plăteau stipendii pentru avantaje economice sau militare. Tratatul de pace din 89 e.n. avea să aducă un răgaz de pace pentru Decebal, care va fi folosit pentru pregătirea armatei şi întărirea cetăţilor, cât şi pentru organizarea internă mai potrivită vremurilor grele ce erau de aşteptat, şi care au şi venit, în timpul celor două războaie din 101-102 şi 105-106 e.n., când dacii au opus o rezistenţă eroică romanilor, iar la capătul înfrângerii Decebal a preferat să-şi curme viaţa decât să cadă viu în mâna romanilor. Istoricul roman Dio Cassius ne-a lăsat cel mai complet portret moral al regelui erou Decebal:

             „Era priceput în ale războiului şi iscusit în faptă, ştiind când să năvălească şi cînd să se retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a ieşi cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut”.    

Arhitectura locuirii traditionale românesti  

        Tipologia planimetrica si volumetrica a locuintei rurale s-a configurat inca din neolitic.

TANGIRU - jud. Giurgiu Neoliticul mijlociu, c.c.a. 4200 - 3500 i.e.n. cultura Boian, faza Vidra
Locuinta de tip megaron prin dispunerea spatiilor semideschise pe latura scurta a edificiului.
Perspectiva exterioara si plan

ARIUSD - jud. Covasna Neoliticul tarziu, c.c.a. 3500 - 2500 i.e.n. cultura Ariusd-Cucuteni
Locuinta de tip megaron.
Perspectiva exterioara si plan

PETRU-RARES - jud. Giurgiu Sfarsitul neoliticului mijlociu, faza de tranzitie de la cultura Boian la cultura Gumelnita
Locuinta are prispa adosata laturii lungi, orientata spre sud, in tmp ce spre nord se dispune in polata un adapost pentru animale.
Aceasta distributie va aparea mai tarziu in arhitectura rurala de la noi.
Perspectiva exterioara si plan

VADASTRA - jud. Dolj Neoliticul mijlociu, c.c.a. 4200 - 3500 i.e.n. cultura Vadastra, faza Vadastra II
Perspectiva exterioara si plan

HABASESTI - jud. Iasi Neoliticul tarziu c.c.a. 3500 - 2500 i.e.n. cultura Cucuteni "A"
Planuri

LEGENDA:

Pereti din impletitura de niuele cu lipitura de pamant galben descoperit "in situ".
Traseul ipotetic al peretilor.
Urme de pari infipti in sol descoperite "in situ".
Pozitia ipotetica a parilor.
Vetre.