Tarabostes

               Dacă despre regalitate şi casta sacerdotală, alese dintre nobili (Iordanes, Getica, 40), sîntem, oarecum, mai generos informaţi, despre clasa nobiliară, în sine, aşa-numiţii tarabostes, antichitatea greco-romană ne-a transmis foarte puţine relatări. Ele ne îngăduie să stabilim care a fost numele autentic, geto-dacic, al clasei nobiliare, precum şi pe cel dat de autorii greci şi latini. De fapt,despre această chestiune avem cele mai multe informatii vechi, în vreme ce despre formele participării aristocraţiei la viaţa politică, alături de rege, la conducerea statului (administraţia) sau despre elementele pe care se întemeia puterea lor, autorii antici ne transmit prea puţine date, silindu-ne să mergem, de foarte multe ori, terenul   nesigur   al   ipotezelor.

               Numele   clasei nobiliare geto-dacice îl aflăm în scrierile mai multor autori antici. Aşa, de exemplu,    filosoful-călător  în  Dacia,  Dion   Chrysostomos,  ne relatează în ale sale Discursuri, LXXIII, 3, că „...aici, uneori, se pot vedea oameni avînd pe cap un fel de căciuli, aşa cum poartă astăzi unii traci, numiţi geţi..."  Tot această numire ne-o transmite şi Criton, care îi aminteşte „pe geţii purtători de pileus (căciulă)".  Istoricul războaielor daco-romane, Cassius Dio, LXVIII, 9,1, ne informează    şi el că : „Decebal a trimis soli chiar înainte de înfrângere nu dintre comaţi — ca mai înainte — ci pe cei mai de frunte  dintre pileaţi" .  Despre Traian, Sextus Aurelius Victor, în Despre Cezari, XIII, 3, ne spune că „...el    ca primul sau chiar singurul a extins stăpînirea romană dincolo de Dunăre, supunînd şi transformînd într-o provincie pe dacii care purtau «pileus»..".

Cãpetenie dacã

În sfîrşit, vom înfăţişa cea mai importantă informaţie legată de numele clasei nobiliare, care aparţine lui Iordanes, ce ne transmite, de fapt, o ştire raportată de Dion Chrysostomos. „El (Dion Chrysostomos) spune că acei dintre ei (geţi), care erau de neam s-au numit la început tarabostes, iar apoi pilleati..."                Mai sînt încă două informaţii vechi, care nu se referă direct la chestiunea ce ne interesează, dar peste care nu se poate trece. Spre exemplu, Lucian din Samosata,  Scitul, 1, ne spune că Toxaris nu se afla „...printre purtătorii de pileus, ci era unul din sciţii cei mulţi şi din popor..." Cealaltă informaţie aparţine lexicografului Hesychios din Alexandria, care sub „Zibythides" notează „femeile trace sau tracii nobili, puri".

             Se poate deduce, din simpla citire a izvoarelor, abia înfăţişate, că cei vechi numeau frecvent pe nobilii geto-daci cu termenul de pilophoroi-pilleati. De asemenea, s-a reţinut că termenul tarabostes (tarabostesei ?), de autentică rezonanţă geto-dacică, cum indică cercetările filologice, nu este amintit decît o singură dată. însemnătatea acestor numiri a fost relevată de învăţaţi, probleme ridicînd numai cea autohtonă. Este la îndemîna oricui să-şi dea seama că pilophoroi-pilleati; pentru care dicţionarele uzuale dau însemnarea de „purtători de căciulă, tiară" (căciulari — I.I. Russu), sînt numiri uşor de verificat prin simpla contemplare a „actului de naştere" a poporului român — Columna lui Traian. Cealaltă denumire a stîrnit unele dezbateri filologice. Gr. Tocilescu, referindu-se la această problemă, lasă să se înţeleagă că ar echivala tarabostes cu pilophoroi, ambele însemnînd, astfel, „boierii cu giugiuman". Dacă pilophoroi se poate traduce astfel (se vede, evident, influenţa veacului său), tarabostes, considerînd alte interpretări, nu poate primi o asemenea însemnare. La rîndu-i, V. Pârvan era de părerea că bostes ar însemna „cunoscut", „recunoscut", iar tara ar corespunde latinescului dominus. Aşadar, tarabostes ar însemna, după autorul citat, „domnii nobili". După I.I. Russu, tara ar veni de la radicalul ter —, care înseamnă „a pătrunde, a traversa, peste ; — tare", în vreme ce — bostes, ar veni de la *bho-s —, cu înţelesul de „strălucit", „luminos". Prin aceste înţelesuri, „domnii nobili", „preastrăluciţii", tarabostes constituie o numire generică a aristocraţiei geto-dacice, cu mai multe semnificaţii sociale, decît pilophoroi-pilleati, ea înregistrîndu-se în cadrul larg ai numirilor aristocraţiei şi la alte popoare vechi : eupatrizi, patricieni sau „preastrăluciţii" (Zibythides). Această din urmă numire era tradusă astfel de către Gr. Tocilescu, care o credea folosită şi la geţi, nu numai la traci.

               Izvoarele vechi şi analogiile istorice ne dau temeiul să credem că şi la geto-daci a existat, cu rol politic mai mult sau mai puţin însemnat şi un consilium regis, un sfat regal, alcătuit, evident, din nobili. Sînt cîteva relatări antice care evidenţiază şi ilustrează persoane şi situaţii istorice, ce nu pot fi considerate decît prin prezenţa unei asemenea instituţii politice. Vom înfăţişa izvoarele socotite de noi elocvente în acest sens. Marţial, Epigrame, V, 3,1-6, ne înfăţişează un personaj care, neîndoielnic, se afla între sfătuitorii regelui Decebal :

„Diegis, locuitor de pe ţărmul, care acum ne aparţine,
a venit să te vadă, o Germanicus, tocmai de pe apele Istrului, care se află sub stăpînirea ta.

 Bucuros şi uimit cînd a vazut pe stapinul lumii,
se zice că ar fi spus celor ce-1 însoţeau :
«Soarta mea este mai bună decît a fratelui meu,fiindcă mie îmi este îngăduit
să privesc atît de aproape zeul pe care îl cinsteşte atît de departe»

               La rîndul său, Cassius Dio, LXVII, 7, 2, 3, ne informează că Decebal, în vremea războaielor cu Domiţian, „... trimise pe Diegis cu cîţiva bărbaţi ca să-i dea înapoi armele şi cîţiva captivi ca şi cum i-ar fi avut numai pe aceia la dînsul. Făcîndu-se aceasta, Domiţian puse diadema pe capul lui Diegis..." Tot Cassius Dio, LXVII, 10,2, ne înfăţişează un alt demnitar dac : „încăierîndu-se cu duşmanii la Tapae, el (Tettius Iulianus) ucise foarte mulţi dintre ei : între aceştia, Vezina, care venea în locul al doilea după Decebal, fiindcă nu putuse altfel scăpa cu viaţă, căzu într-adins la pămînt, făcîndu-se mort şi astfel fugi pe ascuns noaptea". Acelaşi Cassius Dio, LXVIII,  14, 5, atunci cînd ne informează despre descoperirea comorilor lui Decebal, arată şi pe cel care a ajutat, poate silit, pe romani : „dar Bicilis, un soţ de-ai lui care ştia ce se lucrase, fu prins şi dădu pe faţă toate acestea" . Despre acelaşi Bicilis, demnitar al lui Decebal, ne mai informează şi Zonaras, X, 32, după Cassius Dio, : „dar unul dintre prietenii lui Decebal, avînd şi el cunoştinţă de < locul unde se afla > tezaurul, 1-a arătat". Iar acum ni se va concede reamintirea unei informaţii, datorată lui Criton, citată şi comentată mai sus, dar plină de semnificaţii şi pentru problema în dezbatere. Criton ne informează că „agitîndu-se geţii şi cerînd ca (acela) să fie deîndată pedepsit, a biruit (părerea unuia) Duras,. care propuse regelui ca acesta să fie ţinut sub pază". Se poate deduce din examenul informaţiilor de mai sus, prezenţa unui sfat de nobili, a unor demnitari apropiaţi monarhului în cadrul larg al curţii regale. Istoriografii dau anumite echivalente moderne unor demnităţi despre care cei vechi ne spun foarte puţin şi pe care noi le-cunoaştem şi mai puţin. Este cazul „viceregelui" Vezina sau chiar ai lui Deceneu.                  Nu cunoaştem cu exactitate ierarhia în cadrul conducerii statului dac şi, implicit, a consiliului regal. între istoricii noştri circulă părerea, mult agreată, dar foarte greu de controlat prin documente sigure, că regii daci îşi organizau curtea după modelul oferit de monarhiile elenistice. Documentul adus ca sprijin este decretul emis în onoarea lui Acornion din Dionysopolis, unde se arată că acest vrednic cetăţean era la regele Burebista, „în prima şi cea mai mare prietenie". Am mai arătat că prezenţa „...acestui înalt titlu aulic la curtea regelui dac", poate fi interpretată în sensul că, „...dionysopolitanii considerau că Burebista era un monarh în sensul celor mai de seamă suverani ai vremii, conducători de adevărate state" şi mai puţin în sensul că organizarea curţii regelui dac era asemănătoare cu cea a regilor elenistici. Şi fiindcă sîntem pe acest teren al analogiilor istorice, s-ar putea lansa şi ipoteza unor asemănări între instituţia dacică, aici cercetată, cu una macedoneană : aceea a hetairilor, dacă prezenţa termenului έτάίρος?, lîngă numele lui Bicilis, ne poate în gădui aceasta. Ipoteza nu ar putea fi cu totul hazardată avînd în vedere şi alte elemente, care apropie regalitatea dacică de cea macedoneană, însă lipsa unor documente sigure ne determină la circumspecţie faţă de asemenea aprecieri.

Nobili daci. Desen realizat de Radu Oltean

               Ceea ce apare ca sigur este însă prezenţa acestui consiliu regal, despre a cărui autoritate putem, la fel de sigur, să spunem că nu era de neglijat. Autoritatea sa în faţa adunării poporului şi chiar a regelui este atestată de informaţia datorată lui Criton, citată mai sus. Este limpede că părerea lui Duras prevalează asupra voinţei poporului şi se impune chiar şi în faţa lui Decebal, care urmează sfatul acestui membru al consiliului regal.

               Organizarea militară era o chestiune de mare însemnătate la un popor despre care autorii vechi, între care Vegetius, I, 28, ne spun că avea un asemenea simţămînt războinic, încît povestea cu naşterea lui Marte la ei este de crezut. Incontestabil, în cadrul acestei organizări militare un rol de seamă revenea clasei nobiliare, care furniza atît pe comandanţii militari cît şi excelente trupe.

                În afara afirmaţiilor mai sus citate, unde s-a văzut prezenţa unor nobili în focul luptelor, există altele, indirecte, unde avem menţiunea unui mare număr de confruntări militare ale dacilor cu vecinii lor — în primul rînd cu romanii — în fruntea trupelor fiind comandanţi care nu puteau fi aleşi decît dintre tarabostes. Se afirmă că „în faţa pericolului roman regele căuta reazim puternic în această nobilime, cetele de luptători fiindu-i aduse de ea". Afirmaţia este seducătoare însă nu poate fi controlată prin documente. Deşi nu se poate nega faptul că, probabil, unii tarabostes aveau cete, nu putem admite că regele ar fi fost la dispoziţia lor într-un război, cu atît mai mult cu cît teritorializarea triburilor dacice era un fapt de necontestat pentru zilele lui Burebista şi Decebal. Ceea ce putem afirma, cu toată siguranţa, este faptul că tarabostes deţineau monopolul conducerii armatei, ţinînd seama şi de alegerea, dintre ei, a regilor.

               Este sigur că şi demnităţile superioare ce ţineau de administrarea propriu-zisă a reglatului dac erau exercitate tot de către tarabostes. Cel puţin aşa rezultă din cunoscuta relatare  a lui  Criton,  comentată mai  sus :  „Şi  pe cînd unii erau puşi peste cei care munceau [pămîntul] cu boii, alţii, dintre cei din jurul regelui, erau rînduiţi [să se îngrijească] de fortificaţii". Se cunoaşte disputa în jurul faptului dacă acest pasaj înfăţişează un aparat administrativ permanent sau doar unul de campanie, prilejuit de dramatica încleştare daco-romană. Nici una din cele două ipoteze nu poate aduce în sprijinul ei vreun argument de necombătut. Totuşi, a doua ipoteză pare a fi mai verosimilă, întrucît considerînd pasajele din Criton, cum aproape toate se referă la 'împrejurările războiului, este foaret probabil, în aceste condiţii, ca şi această informaţie să aibă acelaşi caracter. Ceea ce interesează aici, în primul rînd, este faptul că regalitatea încearcă un control al întregului stat, printr-un aparat administrativ compus, în partea sa superioară, din tarabostes.

               Este însă interesantă menţiunea că grija pentru fortificaţii— nu putem preciza dacă le comandau sau se îngrijeau doar de ridicarea lor — era încredinţată numai celor care se aflau în jurul regelui, ceea ce poate să ateste o stratificare în cadrul clasei nobiliare. în ceea ce îi priveşte pe aceşti supraveghetori ai agriculturii, este foarte probabil că ei se îngrijeau de adunarea contribuţiilor în natură, datorate statului şi atît de necesare în vremuri grele, strînse în cantităţi de-a dreptul impresionante.

               Desigur că existau şi în alte vremuri demnitari ce aveau în grijă administrarea statului şi a veniturilor sale ce rezultau şi din alte surse, cum ar fi mineritul, negoţul.

               Autoritatea clasei nobiliare se baza, evident, nu numai pe originea nobilă, pe faptul conducerii statului, ci, incontestabil, şi pe o mare putere economică. Istoriografia a încercat, neîncetat, să determine natura acestei puteri, fără a reuşi însă să ajungă la o concluzie, care să fie controlată şi susţinută prin informaţii sigure.

               La vremea sa, Gr. Tocilescu vorbea de „feudalitatea unei nobilimi militare şi teritoriale" într-o manieră surprinzător de modernă, apropiată de părerile celor care susţin teza „tributalismului" societăţii dacice. Acelaşi autor era de părerea că între tarabostes şi capllati erau nişte raporturi de natura celor amintite de către Thucydides, II, 97, 3, pentru tracii odrysi : „Impozitul încasat din tot ţinutul barbarilor şi din cetăţile elenice, [pe care le anexaseră pe vremea lui Seuthes], care domnind după Sitalces îl mărise foarte mult, se ridica la suma de aproape patru sute de talanţi de argint ; talanţii erau şi de aur şi de argint. Se mai aduceau şi daruri nu mai mici în valoare decît aceşti talanţi de aur şi de argint, în afară de stofe brodate, de stofe nebrodate şi de alte odoare. Acestea se aduceau nu numai pentru el, ci şi pentru cîrmuitorii dependenţi şi pentru nobilii odrysi". Părerile lui Gr. Tocilescu nu au fost dezminţite de istoricii ulteriori, ci dimpotrivă. Numai dacă ne referim la regatul trac, sînt autori care vorbesc despre prezenţa unor raporturi „feudale", cum ar fi G. Kazarow, A. Momigliano, M. Rostovtzeff. G Kazarow trimitea pentru analogii, care să lămurească acest „quasi-feudal character" al statului odrys, la situaţia din regatul Bosporului, unde, după M. Rostovtzeff, regele revendica, probabil, proprietatea asupra pămîntului întregului regat35. Ipotezele acestor savanţi nu sînt, în fapt, respinse de istoriografia marxistă de dată foarte recentă, care a început o largă revizuire a unor afirmaţii anterioare, care nu considerau exact realitatea istorică din zonele aici arătate, inclusiv Dacia. Sînt de respins, lucru dealtfel făcut, termenii utilizaţi de istoriografia nemarxistă, care- mereu a fost deficitară în ceea ce priveşte concepţia istorică şi terminologia. Deşi nu putem admite termeni ca „feudal", „feudalism", „şerbi", nu putem să nu recunoaştem că ipotezele lor sînt mai aproape de datele transmise de unii autori vechi decît acele teorii care susţineau prezenţa sclavagismului. Istoriografia marxistă este preocupată, acum, să surprindă structurile şi relaţiile sociale din Dacia veche, în raport cu noile orientări din istoriografia universală, provocate de reconsiderarea referirilor lui Marx la un aşa-numit „mod de producţie asiatic". Istoricii au reconsiderat mai vechile ipoteze ale prezenţei sclavagismului şi deci, ale considerării tarabostesei-lor ca veritabili stăpîni de sclavi.